"For other foundation can no man lay than that is laid, which is Jesus Christ." (1 Cor. 3:11)

Home
Articles
Books
Confessions
Anabaptist History
Churches and Related ones
Our Mission

Other Languages
Russian Bibleviews
Romanian Bibleviews
Español Bibleviews
Haiti Bibleviews
Portuguese Bibleviews

More Information
About your InternetServant

Contact Us & Guestbook

"If any man will come after me, let him deny himself, and take up his cross daily, and follow me." (Luke 9:23)

Capitolul 1

Nevoia de Răscumpărare

 

Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său

Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1:27). Această afirmaţie cuprinzătoare a creaţiei omului este atât profundă cât şi uluitoare. În parte dă răspuns la întrebarea de ce omul este unic în toată creaţia. Totodată, ridică întrebări referitoare la modul în care omul şi Dumnezeu sunt asemănători. Aşa cum a fost creat la început, omul a fost atât de aproape de Dumnezeu pe cât a fost omenesc posibil. Totuşi, în acelaşi timp, omul a fost suficient de diferit pentru a avea nevoie să fie dependent de Creatorul său pentru cunoaştere şi călăuzire.

Atunci când Dumnezeu a creat omul după chipul Său, El i-a dat o natură şi o poziţie distinctă în creaţie (Geneza 5:3; 9:6; 1 Corinteni 15:39; Iacov 3:9). Omul ,,este chipul şi slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 11:7), ,,făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste” (Psalmul 8:5). Ca şi suveran printre făpturi, omul are supremaţie asupra tuturor lucrurilor de pe pământ (Geneza 1:26, 28).

După ce Dumnezeu a creat pe om din ţărâna pământului, El ,,i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Ca rezultat al acestei acţiuni divine, omul are o natură materială şi spirituală. Natura spirituală a omului reflectă fiinţa lui creată după chipul lui Dumnezeu. Omului i s-a dat intelect, ceea ce înseamnă că el poate gândi şi cugeta. Ca fiinţă raţională, omul a fost unic în creaţie şi clar diferit de animale. Chipul lui Dumnezeu în om înseamnă că el a fost creat în ,,neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:24; Coloseni 3:10). De aceea omul ar fi avut o tendinţă naturală să facă binele. În perfecţiunea lui morală, omul aavut părtăşie liberă şi deschisă cu Creatorul său. Omul a umblat şi a vorbit cu Dumnezeu.

Adam şi păcatul

Omul nu a fost creat să fie o păpuşă, ci i s-a dat capacitatea de a alege să urmeze voia Creatorului său. Pentru ca această libertate de alegere să aibe sens, omul avea nevoie să şi-o exerseze. Dumnezeu i-a oferit prilejul pentru aceasta. ,,Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească. Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri” (Geneza 2:15-17). La începutul existenţei omului, Dumnezeu şi-a descoperit voia lui pentru Adam printr-o poruncă simplă. Acum omul ar trebui să fie în stare să-şi exercite libertatea de a alege. Testul a fost simplu. Adam nu a fost forţat să acţioneze în nici un fel. A alege să asculţi  de Dumnezeu însemna să treci testul, iar a alege să nu asculţi însemna eşec.

Adam şi Eva au fost creaţi într-un mediu perfect. Ei nu cunoşteau nimic din răutatea care ne înconjoară pe noi. Toată înţelegerea lor referitoare la rău şi moarte a venit prin simpla credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu. Un înger care a căzut datorită mândriei, numit Diavol sau Satana (Isaia 14:12-15; Ezechiel 28:15-17; 1 Timotei 3:6), a venit la Eva sub forma unui şarpe (2 Corinteni 11:3; Apocalipsa 12:9; 20:2). Şarpele a provocat-o pe Eva să reevalueze acceptarea poruncii lui Dumnezeu dată lui Adam. Satana a minţit referitor la Cuvântul lui Dumnezeu zicând: ,,Hotărât, că nu veţi muri: dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca  din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:4, 5). Eva a ascultat vorbele Satanei şi a privit la pom. Atunci ,,a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei , care era lângă ea şi bărbatul a mâncat şi el” (v.6).

Când Adam şi Eva nu l-au ascultatpe Dumnezeu, au ştiut lucrul acesta. După ce nu au ascultat Cuvântul Lui, ei au simţit vinovăţie şi teamă şi au încercat să se ascundă de Dumnezeu. Dar Dumnezeu ştia unde erau ei şi ce au făcut. El i-a întrebat ,,Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?” (Geneza 3:11). Adam, în teama şi disperarea lui, a încercat să evite admiterea propriului lui păcat aruncând vina pe Eva. ,,Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat” (v.12). Eva, de asemenea, a încercat să se scuze: ,,Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom” (v.13).

La momentul căderii, Dumnezeu a început să descopere nevoia omului de răscumpărare. Primul pas s-a referit la condamnarea şarpelui, instrumentul Satanei, pentru fapta lui: ,,Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:14,15). Ultima parte a versetului 15 este o profeţie a răscumpărării omului din consecinţele păcatului său.

Şi Adam şi Eva au fost afectaţi de judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului. În ciuda efortului lor de a da vina pe altcineva, ei au fost vinovaţi. Ei nu au crezut şi nici nu au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu fiind personal răspunzători de faptele lor. Pentru Eva şi toate femeile de atunci încoace, sentinţa lui Dumnezeu a fost: ,,Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine” (Geneza 3: 16). Pentru Adam şi toţi bărbaţii de atunci încoace, Dumnezeu a spus că ei vor trebui prin trudă şi sudoare să-şi mănânce ,,pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (v, 19). Raiul a fost pierdut iar omul a experimentat binele şi răul. ,,Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul” (v. 23).

Pentru că Dumnezeu este sfânt şi neprihănit, El nu poate să tolereze păcatul sub nici o formă. Păcatul este un fapt sau o atitudine de ,,greşire a ţintei” care înseamnă a fi inferior standardului lui Dumnezeu.

Se menţionează prima dată de păcat la jertfa de mâncare a lui Cain pe care Dumnezeu a respins-o. ,,Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine dar tu să-l stăpâneşti” (Geneza 4:7). A eşua în a-I fi plăcut lui Dumnezeu este păcat; iar atunci când păcatului îi este dată ocazia, el stăpâneşte asupra persoanei. Păcatul crează o barieră între Dumnezeu şi om. ,,Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; şi păcatele voastre vă ascund Faţa Lui” (Isaia 59:2). Această barieră nu-l lasă pe om fără responsabilitatea pentru păcatele sale. Dumnezeu este drept şi trebuie să pedepsească neascultarea. ,,Cine umblă cu strâmbătate, îşi va primi plata după strâmbătatea pe care a făcut-o” (Coloseni3:25; Matei 16:27; 25:46; Ioan 5:29; Romani 2:6; 2 Corinteni 5:10; 1 Petru 1:17). De aceea, omul a fost izgonit afară din grădina Edenului într-o lume care a devenit tot mai dominată de rău. Omul s-a înstrăinat faţă de Creatorul său (Geneza 3:23,24).

Toţi oamenii au păcătuit

Toţi oamenii stau sub condamnare datorită neascultării lui Adam. Datorită păcatului său, toţi oamenii se nasc cu o natură păcătoasă. Păcatul lui Adam s-a arătat în fiul său Cain şi s-a împrăştiat la toţi descendenţii născuţi din el. ,,Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate numai spre rău…Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ şi iată că orice făptură îşi stricase caleape pământ” (Geneza 6:5, 11,12).

Noul Testament ne descoperă că prin Eva şi Adam ,,a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 6:12). De asemenea, ,,prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi” (v. 19); ,,moartea a venit prin om…toţi mor în Adam” (1 Corinteni 15:21, 22). Datorită păcatului lui Adam, oamenii sunt ,,din fire copii ai mâniei” (Efeseni 2:3), ,,străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele [lor] rele” (Coloseni 1:21). Fiecare om se naşte cu o natură păcătoasă care nu numai că face păcatul posibil ci şi inevitabil. Astfel, oamenii nu sunt vinovaţi de păcatul lui Adam ci de propriile lor fapte rele.

Când Adam a păcătuit, el a aruncat vina pe Eva. Parte din vina lui Adam a fost supunerea faţă de influenţa Satanei prin Eva. De atunci, omul natural este descris ca şi fiul celui rău (Matei 13:38) având pe diavol ca şi tată (Ioan 8:44). Omul natural îl urmează pe Satana şi este condus de el (Ioan 12:31; Fapte 26:18; Efeseni 2:2). Domnia Satanei este descrisă ca ,,puterea întunericului” (Coloseni 1:13). El a orbit mintea necredincioasă a oamenilor (2 Corinteni 4:4) şi oricine păcătuieşte este de la diavolul (1 Ioan 3:8).

Influenţa Satanei nu s-a oprit la Adam şi Eva. El a continuat să influenţeze fiecare fiu şi fiică a lui Adam până la noi. ,,Căci nu este om care să nu păcătuiasc㔠(1 Împăraţi 8:46; Romani 3:9). ,,Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiasc㔠(Eclesiastul 7:20). ,,Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui” (Isaia 53:6). Toţi oamenii ,,au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnmezeu” (Romani 3:23). Descrierea biblică a omului căzut este îngrozitoare:

Nu este nici un om neprihănit, niciunul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, niciunul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă, gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor. Romani 3:10-18.

Romani 1:18-32 ne înfăţişează o imagine chiar mai întunecată a degenerării omului. Apostolul Pavel, în Galateni 5:19-21, enumeră mai multe din lucrările ,,firii pămînteşti” ale omului natural. Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.

Consecinţa păcatului

 Pentru că omul firesc a păcătuit şi este lipsit de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23), el trebuie să sufere consecinţele păcatului său. Păcatul omului provoacă mânia lui Dumnezeu (1:18). Omul natural este judecat şi pedepsit după faptele lui (Matei 16:27; Ioan 5:29; Romani 2:8, 9; Coloseni 3:25; Apocalipsa 20:12-15). Domnul vine ,,să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei ,,vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui” (2 Tesaloniceni 1:8, 9).

 Rezultatul final al păcatului este moartea. Dumnezeu I-a spus lui Adam, ,,În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Dumnezeu le-a spus primilor noştrii părinţi după ce au păcătuit, ,,căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (3:19). Blestemul căzut asupra lor le-a adus moartea fizică. Moartea nu s-a limitat la primii noştrii părinţi. Pavel a scris că ,,printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 5:12, 19) Principiul general este că ,,plata păcatului este moartea” (6:23). Această moarte nu este numai fizică sau biologică, este şi spirituală aducând separare veşnică de Dumnezeu. Dar omul nu trebuie să dispere deoarece, aşa cum cititorul va vedea în această carte, Dumnezeu a pregătit posibilitatea ca omul să aibe viaţa veşnică prin Isus Hristos.

Păcatul este descoperit prin lege

 Scripturile prezintă păcatul ca fiind  neascultarea omului faţă de un Dumnezeu viu şi personal. Omul a eşuat în a trăi conform cu poruncile şi idealurile lui Dumnezeu. Sunt multe principii scripturale specifice destinate să-l călăuzească pe om prin viaţă. Acestea trebuie gândite ca o expresie a voii lui Dumnezeu şi nu a unor legi impersonale.

 Dacă păcatul este neascultare faţă de voia lui Dumnezeu, atunci omul, pentru a putea fi responsabil şi a da socoteală pentru păcatul său, trebuie să fie în stare să înţeleagă voia lui Dumnezeu. Dumnezeu îşi descoperă voia Lui prin Cuvântul Său, natură şi conştiinţa omului.

Biblia este cea mai precisă revelaţie a voii Lui pentru om. Pavel afirmă aceasta în câteva rânduri: ,,prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 3:20). În Romani capitolul 7 el descrie în detaliu funcţionarea Legii în viaţa lui: ,,Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: Să nu pofteşti!” (v. 7). Legea, ca o expresie a voinţei lui Dumnezeu, descoperă păcatul, pentru că ,,păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3: 4).

Deoarece Scripturile sunt revelaţia cea mai clară a lui Dumnezeu, cei care nu sunt obişnuiţi cu acestea au numai cunoştinţe parţiale despre voia lui Dumnezeu. ,,În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi” (Romani 1:20). Toţi oamenii pot avea o cunoaştere a lui Dumnezeu – oarecum imperfect㠖 izvorâtă din lumea naturală. Totuşi, ei pot ignora aceasta pentru a se închina mai degrabă creaturilor lui Dumnezeu decât lui Dumnezeu însuşi. De asemenea, Dumnezeu îşi descoperă voia prin conştiinţa omului.

Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta, ei care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele. Romani 2:14, 15.

 Biblia învaţă că sunt nivele de vinovăţie şi pedeapsă în funcţie de gradul de cunoaştere a voii lui Dumnezeu. De exemplu, Isus a făcut diferenţă între Horazin şi Betsaida  pe de o parte şi Tir şi Sidon pe de alta: ,,în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi” (Matei 11:21, 22). Isus a spus aceste cuvinte iudeilor care cunoşteau mai multe despre planul lui Dumnezeu de răscumpărare decât neamurile. Isus a făcut multe minuni în Horazin şi Betsaida şi totuşi oamenii nu s-au pocăit. Pedeapsa lor va fi mult mai mare decât cea a Tirului şi Sidonului care erau centre ale păcatului. Cetăţenii Tirului şi Sidonului s-au opus poporului lui Dumnezeu şi într-un mod blasfemiator s-au înălţat până acolo că spuneau: ,,Eu sunt Dumnezeu” (Ezechiel 28.2; vezi şi capitolele 26-28). Totuşi cunoaşterea lor despre Dumnezeu a fost mult mai redusă decât  aceea a locuitorilor din Horazin şi Betsaida, lucru de care se va ţine cont în ziua judecăţii. Isus, Cel pentru care toate lucrurile sunt descoperite, a zis ,,Robul acela, care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri” (Luca 12:47, 48).

Făgăduinţa nădejdii

 Consecinţa definitivă a păcatului – dacă pocăinţa lipseşte – este înfăţişată de expresii grave ale pedepsei, cum sunt bocitul, plânsul, scrâşnirea dinţilor, a fi aruncat în întunericul de afară şi suferinţa focului veşnic (Matei 8:12; Luca 13:28; Matei 22:13; 13:42, 50; 24:51). Oricum, Dumnezeu nu l-a lăsat pe om fără nici o speranţă de scăpare. Imediat după înfăptuirea primului păcat al omului, Dumnezeu a promis că Sămânţa femeii va zdrobi puterea Satanei, făcând astfel posibilă restaurarea relaţiei omului cu Dumnezeu (Geneza 3:15).