Sfinţenia şi dragostea sunt
atributele frecvent menţionate ale lui Dumnezeu. Alte atribute sunt
credincioşia, iertarea, bunătatea, dreptatea, îndurarea,
neprihănirea şi adevărul. Noi putem afla modul în care
aceşti termeni reflectă şi descriu natura lui Dumnezeu numai
prin studierea Bibliei. Această revelaţie exprimă personalitatea
Lui prin cuvinte care sunt folosite de obicei pentru oameni. Noi putem
înţelege numai parţial semnificaţia acestor termeni. Folosind
aceşti termeni, trebuie să avem grijă să nu
simplificăm prea mult natura lui Dumnezeu.
Sfinţenia lui Dumnezeu este
centrală mesajului Bibliei. Dumnezeu a spus: ,,Eu sunt Domnul Dumnezeul
vostru; voi să vă sfinţiţi şi fiţi sfinţi
căci Eu sunt sfânt” (Levitic 11:44; 19:2). Scriptura declară că
,,Domnul este drept în toate căile Lui şi milostiv în toate faptele
Lui” (Psalmul 145:17). ,,Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru
şi închinaţi-vă pe muntele Lui cel sfânt! Căci Domnul,
Dumnezeul nostru, este sfânt” (Psalmul 99:9). ,,Ci, după cum Cel ce va
chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea
voastră. Căci este scris: Fiţi sfinţi căci Eu sunt
sfânt” (1 Petru 1:15, 16). Isus Hristos s-a adresat lui Dumnezeu ca şi
,,Sfinte Tată” (Ioan 17:11) şi şi-a învăţat ucenicii
să cinstească pe Dumnezeu (Matei 6:9). Sfinţenia lui Dumnezeu
este motivul pentru care El este separat de păcat şi îl urăşte
(Psalmul 5:5; 11:5; 45:7; Proverbe 15:9; Isaia 59:1, 2; Habacuc 1:12, 13).
O corectă înţelegere a
sfinţeniei şi dragostei lui Dumnezeu este esenţială pentru
a cuprinde corect planul de mântuire a lui Dumnezeu. În primul rând, dacă
nu ar fi fost motivat de sfinţenia Lui, Dumnezeu nu ar fi trebuit să
se separe de păcat. Nu ar fi fost nevoie de un plan de mântuire. Dragostea
lui ar fi putut trece cu vederea slăbiciunea şi neascultarea omului.
Dar pentru că Dumnezeu este sfânt, dreptatea Lui nu va permite dragostei
Lui să treacă cu vederea păcatul omului fără a fi
satisfăcut caracterul sfânt al lui Dumnezeu.
În al doilea rând, Dumnezeu se poartă
cu omul după dragostea Lui. Dragostea lui Dumnezeu arată preocuparea
lui de Tată pentru omenire, iar Cuvântul descrie atitudinea Lui
benefică şi bunătatea Lui faţă de om. Atunci când
Dumnezeu a dat Legea lui Moise, El s-a descoperit pe Sine astfel: ,,Domnul,
Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie,
plin de bunătate şi credincioşie care Îşi ţine
dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă
fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (Exodul
34:6, 7; şi Numeri 14:18, Neemia 9:17; Psalmul 103:8; Ieremia 32:18; Iona
4:2). Moise a spus israeliţilor că Dumnezeu ,,te va iubi, te va
binecuvânta” (Deuteronom 7:13; şi 23:5; 33:3; 1 Împăraţi 10:9; 2
Cronici 2:11; 9:8; Psalmii 97:10; 147:8; Isaia 48:14.).
În Noul Testament apostolul Ioan a scris
,,Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8 şi 4:16). Dragostea lui Dumnezeu L-a
determinat să-Şi iniţieze planul de mântuire. ,,Dragostea lui
Dumnezeu s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe
singurul Său fiu ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9).
,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul
Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să
aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). ,,Dar Dumnezeu, care este
bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar
că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă
împreună cu Hristos” (Efeseni 2:4, 5; vezi de asemenea Romani 5:6-8; 8:32).
Dumnezeu a dorit să salveze omul din păcat pentru că l-a iubit.
Sfinţenia şi dragostea lui
Dumnezeu au lucrat împreună ca să aducă răscumpărarea
omenirii. Pentru că Dumnezeu este sfânt,
omul s-a separat singur de Dumnezeu datorită păcatului său.
Pentru că Dumnezeu este dragoste,
El a promis să trimită un Răscumpărător pentru a-l
scăpa pe om de păcat.
Încă înainte de crearea lumii, Dumnezeu
avea un plan pentru salvarea omului. Jertfirea lui Hristos a fost
hotărâtă mai înainte de întemeierea lumii, şi a fost
arătată la sfârşitul vremurilor pentru voi (1 Petru 1:20). Ea a
fost făgăduită mai înainte de veşnicii (Tit 1:2).
,,[Dumnezeu] ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă… după
hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus,
înainte de veşnicii” (1 Timotei 1:9). În consecinţă, când omul a
păcătuit împotriva lui Dumnezeu în grădina Edenului, Dumnezeu
era pregătit să înceapă revelarea planului Său de
răscumpărare.
Atunci când Dumnezeu i-a spus omului consecinţele păcatului
său, El i-a spus şi
şarpelui că ,,vrăjmăşie voi pune între tine şi
femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei” (Geneza 3:15).
Menţionarea ,,seminţei” femeii este prima profeţie referitoare
la Hristos. Întreaga taină cu privire la Isus Hristos ,,a fost
ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată
acum prin scrierile proorocilor, şi, prin porunca Dumnezeului celui
veşnic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca
să asculte de credinţă” (Romani 16:25, 26). Această
taină a fost descoperită în mod progresiv în Vechiul Testament
şi a fost revelată complet devenind o realitate în Noul Testament.
Primul pas în pregătirea omului pentru
mântuire şi aducerea ei la om a fost chemarea lui Avram de către
Dumnezeu. Dumnezeu i-a vorbit într-un mod direct: ,,Ieşi din ţara ta,
din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în
ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare,
şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o
binecuvântare… şi toate familiile
pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:1-3). Chemarea
lui Dumnezeu făcută lui Avram a constat din porunca de a pleca din
ţara lui, însoţită de promisiunea binecuvântării.
Avram l-a crezut pe Dumnezeu şi ,,a plecat, cum îi spusese Domnul” (Geneza
12:4). Dumnezeu l-a condus ,,în ţara Canaan. … Cananiţii erau atunci
în ţară. Domnul s-a arătat lui Avram, şi i-a zis:
,,Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale” (v. 5-8). Din nou,
Dumnezeu i-a făcut o promisiune lui Avram, care din nou a crezut şi a
dorit să dovedească îndurarea lui Dumnezeu prin zidirea unui ,,altar Domnului, şi a chemat
Numele Domnului” (v. 8). Promisiunea întreită a lui Dumnezeu a implicat o
sămânţă, o ţară şi o binecuvântare. Avram urma
să devină tatăl unui popor ales care va primi o ţară
unde va putea locui separat de celelalte popoare şi care va fi folosit de
Dumnezeu pentru a fi o binecuvântare pentru toate popoarele. Dumnezeu i-a
repetat lui Avram în Canaan promisiunea seminţei (13:16). Se pare că
Dumnezeu a ales Canaanul pentru că se afla la intersecţia câtorva
drumuri comerciale, ceea ce permitea seminţei lui Avram să poarte
mesajul lui Dumnezeu peste tot printre Neamuri.
Capitolul 15 din Geneza este temelia pentru
răscumpărarea omenirii. Acesta se deschide cu Domnul care îi promite
lui Avram că răsplata lui va fi foarte mare (Geneza 15:1). Deoarece
Avram ,,a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a
socotit lucrul acesta ca neprihănire” (v. 6). Totuşi Avram,
neavând copii, l-a întrebat pe Dumnezeu cum va cunoaşte că el va
stăpâni ţara. Dumnezeu i-a spus lui Avram să ia o juncană
de trei ani, o capră de trei ani, un berbece de trei ani, o turturea
şi un pui de porumbel. Avram le-a adus fără a-I pune lui
Dumnezeu vreo întrebare despre ceea ce ar reprezenta ele sau ce să facă
cu ele. (Nici chiar Moise, autorul cărţii Geneza, nu a explicat
însemnătatea lor. El ştia că cititorii înţeleg ce se
întâmpla). Avram ştia din cultura în care trăia că Dumnezeu urma
să facă un legământ conform practicii haldeilor (vezi v. 7).
Aşa că fără să mai întrebe, Avram a tăiat cele
trei animale în două şi a pus jumătăţile împreună
formând un şanţ prin care să se scurgă sângele.
Legământul s-ar fi încheiat atunci când cele două părţi ce
intrau în legământ treceau printre animalele despicate, angajându-se
să împlinească condiţiile legământului. Partea care
încălca legământul trebuia să plătească cu sângele ei.
,,La apusul soarelui, un somn adânc a
căzut peste Avram; şi iată că l-a apucat o groază
şi un mare întuneric” (Gen. 15:12). Întunericul era modul evreiesc de a
spune că Avram era înspăimântat la gândul că urma să
facă un legământ pe care nici el nici urmaşii săi nu puteau
să-l ţină. Pentru că Avram şi urmaşii săi nu
puteau ţine legământul, Dumnezeu a ţinut locul ambelor
părţi în legământ. Când soarele a apus, ,,un fum ca dintr-un cuptor” (un vas de cărbuni
încinşi folosiţi pentru pornirea focului, 15:17, vezi 19:28; Exod
19:18; Evrei 12:29) l-a reprezentat pe Dumnezeu. Avram a fost reprezentat de
,,nişte flăcări” (v. 17; vezi Exod 3:2-4; 2 Samuel 21.17; 22:7,
9, 29; 1 Împăraţi 11:36; 15:4; despre care noi ştim acum că
simbolizează pe Isus Hristos, lumina lumii). Astfel, Dumnezeu a încheiat
legământul trecând printre jertfele despicate (v. 17). Dacă Avram sau
urmaşii lui nu vor păzi legământul, pe Dumnezeu Îl va costa
sângele Fiului Său (viaţa Lui). Aşa cum vom vedea mai târziu, pe Dumnezeu L-a costat sângele
lui Mesia (Fiul Său).
Mai târziu, când Avram avea nouăzeci
şi nouă de ani, pe când era încă fără copii, Dumnezeu
i s-a arătat iarăşi, şi i-a spus: ,,Iată
legământul Meu, pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri”
(17:4). Cu această ocazie, numele lui i-a fost schimbat în Avraam (v. 5)
şi urmaşii lui aveau datoria să păzească
legământul. Ca un semn al legământului, toţi cei de parte
bărbătească au fost tăiaţi împrejur (v. 11). De
asemenea, Dumnezeu i-a promis lui Avraam: ,,Eu o voi binecuvânta [pe Sara],
şi îţi voi da un fiu din ea, … şi ea va fi mama unor neamuri
întregi” (v. 15-17). Deşi i-a fost greu lui Avraam să
înţeleagă modul în care promisiunea lui Dumnezeu se putea împlini, el
l-a crezut pe Dumnezeu şi Dumnezeu a fost credincios. Sara a născut
un fiu pe care l-au numit Isaac (21:1-7).
Acest fiu a fost începutul împlinirii promisiunii făcute lui Avraam de către Dumnezeu. Credinţa lui nu a fost dezamăgită; Dumnezeu a fost credincios.
Credinţa lui Avraam în Dumnezeu a fost
apoi pusă la încercare mai mult decât oricare din experienţele lui
din trecut. El Îl crezuse pe Dumnezeu şi Îl ascultase când l-a chemat din
Ur. El Îl crezuse pe Domnul că urmaşii săi vor fi la fel de
numeroşi ca şi stelele de pe cer.
Apoi Dumnezeu i-a spus: ,,Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu,
pe care îl iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l
ardere de tot acolo” (Geneza 22:2). Acest copil prin care promisiunea lui
Dumnezeu s-ar fi împlinit, urma să fie adus ca jertfă. Avraam nu avea
alt fiu al promisiunii şi la vârsta lui avea prea puţină
speranţă să mai aibe altul. Avraam din nou s-a încrezut în
Dumnezeu şi a mers pe munte să-l jertfească pe Isaac. Avraam l-a
legat şi l-a aşezat pe altar. În momentul când Avraam a luat
cuţitul să-şi înjunghie fiul, îngerul Domnului a apărut
şi i-a spus: ,,Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci
nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai
cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru mine” (v. 12).
Dumnezeu i-a dat apoi un berbece care era
încurcat cu coarnele într-un tufiş şi Avraam l-a jertfit ca ,,ardere
de tot în locul fiului său” (Geneza 22:13). După ce Avraam şi-a
demonstrat credinţa fiind gata să urmeze necondiţionat porunca lui
Dumnezeu, El i-a reconfirmat promisiunile pe care i le făcuse mai demult:
,,Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta
pentru că ai ascultat de porunca mea!” (v.18).
Promisiunea făcută lui Avraam de
către Dumnezeu a fost repetată lui Isaac, fiul său (Geneza 26:3,
4), care a devenit tatăl gemenilor Esau şi Iacov. Înainte ca ei
să se nască, Domnul i-a spus Rebecăi, mamei lor: ,,Două
neamuri sunt în pântecele tău şi două noroade se vor
despărţi la ieşirea din pântecele tău. Unul din noroadele
acestea va fi mai tare decât celălalt. Şi cel mai mare va sluji celui
mai mic” (Geneza 25:23).
Dumnezeu l-a ales pe Iacov să
primească promisiunea făcută lui Avraam. Esau, fratele
geamăn mai mare, ar fi trebuit să moştenească promisiunea.
Era dreptul lui de întâi născut. Dar Iacov era înzestrat cu
calităţi spirituale şi de conducere necesare pentru împlinirea
promisiunii. În cele din urmă Iacov şi-a cumpărat dreptul de
întâi născut de la Esau pentru o ciorbă de linte (Geneza 25:29-34).
Chiar dacă el îşi obţinuse
dreptul de întâi născut de la fratele său, Iacov a avut nevoie
şi de binecuvântarea tatălui său, Isaac. Urmând obiceiul din
vremea aceea, Isaac a dorit să acorde binecuvântarea sa fiului său
mai în vârstă, Esau. El i-a cerut lui Esau să-i aducă vânat de la câmp ,,ca să mănânc
şi te voi binecuvânta înaintea Domnului înainte de moartea mea” (Geneza
27:7). Când Iacov a luat cunoştinţă de acestea, el a reuşit
să obţină binecuvântarea cu ajutorul mamei sale, prin
înşelăciune.
Pentru că Iacov şi-a obţinut
dreptul de întâi născut şi binecuvântarea, Esau a căutat
să-l omoare. Iacov s-a temut de Esau. În urma sfatului lui Isaac, Iacov a
plecat la unchiul său, Laban (Geneza 27:30-45). Înainte de a pleca, el a
primit binecuvântarea lui Avraam (28:4). Laban l-a primit bine şi i-a
oferit o slujbă. Acolo, Iacov s-a căsătorit cu fiicele lui
Laban, Lea şi Rahela.
Iacov a avut douăsprezece fii; fiecare
dintre ei a devenit tatăl unei familii. Aceste douăsprezece familii
au format naţiunea Israel. Dumnezeu i-a dat lui Iacov numele Israel
(Geneza 32:28). Promisiunea lui Avraam şi Isaac i-a fost repetată lui
Iacov (Geneza 35:10-12). Dumnezeu şi-a păstrat promisiunea şi
şi-a transformat această familie în naţiunea Sa aleasă,
Israel.
Dintre toţi fii săi, Iacov l-a
iubit cel mai mult pe Iosif. Fraţii lui Iosif l-au urât pentru că
visele lui prevesteau că el va domni peste ei. Când au găsit o
ocazie, fraţii lui Iosif au vrut să-l omoare dar în ultima clipă
l-au vândut ca şi sclav unor negustori care se îndreptau spre Egipt
(Geneza 37).
În Egipt, Iosif s-a ridicat de la slujba de
servitor la cea de guvernator prin providenţa lui Dumnezeu. Datorită
înzestrării date de Dumnezeu de a tălmăci visele (Geneza 41:16),
Iosif a fost pus peste casele cu provizii ale Egiptului pe care el le umpluse
cu hrană pentru zilele de foamete care urmau să vină.
În Canaan, Iacov şi cei unsprezece fii
ai săi aveau să înfrunte curând foametea. Veştile despre
belşugul din Egipt i-au dus pe fraţii lui Iosif acolo pentru mâncare.
Prin aceste împrejurări, Iacov şi familia lui au fost salvaţi de
foametea din Canaan. Pe drumul spre Egipt, Iacov a primit de la Dumnezeu
asigurarea că urmaşii săi se vor întoarce din nou în ţara
promisă, Canaan (Geneza 46:3, 4).
Egiptul a devenit locuinţa lui Israel
pentru patru sute treizeci de ani, şi acolo familia lui Iacov a prosperat.
Egiptenii le-au acordat israeliţilor mare cinste datorită rolului lui
Iosif în salvarea egiptenilor de la foamete. Israeliţii ,,s-au
înmulţit, s-au mărit, au crescut
şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei” (Exod
1:7).
Apoi soarta s-a întors împotriva
israeliţilor.
Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu
cunoscuse pe Iosif. El a zis poporului său: ,,Iată că poporul
copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. Veniţi
să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu
crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război,
să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să
ne bată şi să iasă apoi din ţară.” Şi au pus
peste ei isprăvnicei, ca să-i asuprească prin munci grele … Dar
cu cât îl asupreau mai mult, cu atât se înmulţea şi creştea;
şi s-au scârbit de copiii lui Israel. Atunci Egiptenii au adus pe copiii
lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin
lucrări grele de lut şi cărămizi.
Exod 1:8-14
Ca şi cum aceasta nu a fost destul,
împăratul Egiptului a luat o decizie şi mai aspră. El a poruncit
moaşelor să omoare toţi băieţii pe care îi vor
naşte femeile evreice, dar moaşele nu au ascultat de ordinul împăratului
(Exod 1:15-22).
Domnul a ştiut de asuprirea la care vor
fi supuşi evreii şi a pregătit un eliberator, pe Moise. Dumnezeu
a folosit porunca dată moaşelor să-l aducă pe Moise în
palatul lui Faraon pentru a-l pregăti să-i conducă pe evrei în
Ţara Promisă. Astfel dragostea şi mila lui Dumnezeu s-au
arătat faţă de poporul Său:
Copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei
şi scoteau sunete desnădăjduite. Strigătele acestea, pe
care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit
gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său
făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Exod 2:23, 24
La momentul potrivit, Dumnezeu l-a chemat pe
Moise să meargă la poporul Său şi să-l elibereze din
robia Egiptului. El I-a spus lui Moise să adune pe bătrâni, să
meargă la împăratul Egiptului şi să ceară ca evreii
să fie lăsaţi să facă o călătorie de trei
zile pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Moise a ştiut că Faraon nu
le va permite să meargă de teamă că îşi va pierde
autoritatea peste popor. Dumnezeu i-a lovit pe egipteni cu zece urgii înainte
ca Faraon să-i lase pe evrei să plece (Exod 3-12). Urgiile au venit
una după alta, dar Faraon nu a lăsat poporul să plece. Numai
după cea de a zecea urgie, care a provocat moartea tuturor întâilor
născuţi ai egiptenilor, Faraon şi-a schimbat cu adevărat
decizia.
Dumnezeu a instituit Paştele care
simbolizează răscumpărarea lor din Egipt. Fiecare familie
israelită trebuia să înjunghie un miel şi să pună din
sângele lui pe amândoi stâlpii uşii şi pe pragul de sus al casei.
Sângele i-a deosebit pe israeliţi de egipteni.
Sângele vă va sluji
ca semn pe casele unde veţi fi. Eu [Dumnezeu] voi vedea sângele, şi
voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o
urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului. Şi pomenirea acestei zile
s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o
sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege
veşnică pentru urmaşii voştri. Exod 12:13, 14
Moise
şi israeliţii au făcut aşa cum le-a poruncit Dumnezeu.
Primul întâi născut din familia Faraonului până la a celui mai umil
ţăran egiptean a murit. Această tragedie a schimbat inima lui
Faraon. El le-a spus israeliţilor: ,,Luaţi-vă şi oile
şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi
binecuvântaţi-mă” (Exod 12:32).
,,Şase sute de mii de oameni care
mergeau pe jos, afară de copii” au părăsit Egiptul (Exod 12:37).
Copiii lui Israel au stat în Egipt vreme de ,,patru sute treizeci de ani” (v.
40). În aceşti ani Dumnezeu a înmulţit şaptezeci de
israeliţi într-o naţiune de şase sute de mii de bărbaţi,
fără a menţiona femeile şi copii.
,,În luna a treia după ieşirea lor
din Ţara Egiptului, copii lui Israel au ajuns în ziua aceea în pustia
Sinai” (Exod 19:1). Ei şi-au aşezat tabăra la poala muntelui
Sinai timp de unsprezece luni. Evenimentele petrecute acolo cu poporul Israel
sunt relatate din Exod 19 până în Numeri 9.
La Sinai, Dumnezeu l-a chemat din nou pe
Moise şi i-a descoperit voia Lui pentru Israel, şi anume
încheierea unui legământ cu ei care cerea supunerea lor
completă şi totală. În schimb, Dumnezeu va avea o strânsă
relaţie cu poporul Său. În această perioadă, Moise s-a
întâlnit cu Dumnezeu de şapte ori. Cu ocazia primei întâlniri, Dumnezeu
I-a spus lui Moise:
Aşa să vorbeşti casei lui
Iacov, şi să spui copiilor lui Israel: ,,Aţi văzut ce am
făcut Egiptului, şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am
adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi
dacă veţi păzi legământul meu, veţi fi ai mei dintre
toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o
împărăţie de preoţi şi un neam sfânt”. Exod 19:3-6
Moise
a spus aceste cuvinte mai întâi
bătrânilor şi apoi poporului, care a răspuns: ,,Vom face tot ce
a zis Domnul” (Exod 19:8). Acceptarea de către popor a cuvintelor lui
Dumnezeu au întărit
legământul dintre ei şi Dumnezeu. Lucrurile vor fi diferite
acum. Israeliţii deveneau poporul ales a lui Dumnezeu, urmau să-L
asculte pentru totdeauna şi să fie un exemplu pentru ceilalţi
pentru ca şi ei să-L poată cunoaşte pe Dumnezeu. Acceptarea
de către popor a cuvintelor lui Dumnezeu era importantă pentru
că astfel ei deveneau o mare naţiune prin care Dumnezeu putea
binecuvânta toate popoarele pământului.
La
muntele Sinai, Dumnezeu şi-a descoperit voia Lui, care a inclus cele zece
porunci. Aceste porunci, care se găsesc în Exod 20:3-17, ocupau un loc
central în Legea lui Dumnezeu. Primele patru se ocupă de relaţia
omului cu Dumnezeu, iar următoarele şase cu relaţia omului cu
ceilalţi oameni:
1. Să
nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
2. Să nu-ţi faci chip cioplit…Să
nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti.
3. Să
nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului Tău.
4.
Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.
5.
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca
să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o
dă Domnul, Dumnezeul tău.
6.
Să nu ucizi.
7.
Să nu preacurveşti.
8.
Să nu furi.
9.
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
10.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău… nici vreun alt lucru
care este al aproapelui tău.
În
timpul celor unsprezece luni petrecute la Sinai, Dumnezeu şi-a revelat
alte porunci care au constituit baza legii civile în Israel (Exod 21-23).
Moise
a spus poporului ,,toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a
răspuns într-un glas: Vom face tot ce a zis Domnul” (Exod 24:3). Moise a
scris cuvintele în cartea legământului. După ce le-a recitit
poporului, ei au răspuns din nou: ,,Vom face şi vom asculta tot ce a
zis Domnul” (v.27). El a luat sângele taurilor junghiaţi şi a stropit
poporul, zicând: ,,Iată sângele legământului, pe care l-a făcut
Domnul cu voi pe temeiul tuturor aceste cuvinte” (v. 8). Prin acest
legământ Domnul şi-a instaurat guvernarea asupra poporului Israel.
Cu
aceeaşi ocazie, Domnul le-a dat instrucţiuni cu privire la facerea
cortului. Acest cort urma să servească ca şi templu, şi ca
un loc de laudă şi de aducere a jertfelor. Acest templu era
locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său şi era, de
asemenea, locul de păstrare a tablelor Legii.
Fiecare
mic detaliu al cortului a fost revelat de Dumnezeu; nici o parte nu a fost
proiectată de om (Exod 25-27). Cortul a fost aşezat într-o curte prin
care se putea intra printr-o singură poartă în partea de est. La
intrare se afla altarul arderilor de tot unde erau aduse jertfele. Apoi era
ligheanul, un vas rotund şi larg folosit de preoţi pentru
spălarea ceremonială şi curăţirea înainte de intrarea
în cort.
Cortul
însuşi, o clădire mică, dreptunghiulară (aproximativ 14,5
pe 4,8 metri), era aşezat la capătul din vest a curţii. Era
împărţit în două încăperi. În prima încăpere
numită şi Locul Sfânt se afla sfeşnicul de aur, masa cu pâinile
pentru punerea înainte şi altarul tămâierii. A doua încăpere sau
Sfânta Sfintelor era despărţită de Locul Sfânt printr-o perdea
groasă. Elementul central al cortului, chivotul legământului, era
aşezat în Sfânta Sfintelor. Pe capacul chivotului, care era de
asemenea cunoscut ca şi capacul
ispăşirii, erau doi heruvimi de aur. Aripile lor erau întinse unele
spre altele iar privirea lor era fixată în jos spre capacul
ispăşirii.
Dumnezeu
a locuit în Sfânta Sfintelor ca un Împărat în mijlocul poporului Său.
Marele preot putea să intre în prezenţa Lui numai o dată pe an,
de ziua ispăşirii. În ziua aceea marele preot, înconjurat de un nor
de tămâie, intra cu sângele animalului sacrificat să facă
ispăşire pentru păcatele sale şi ale poporului (Levitic
16:11-17; Evrei 9:7).
Aaron
a fost primul mare preot. Cei patru fii ai săi au devenit de asemenea
preoţi. Doi dintre aceşti fii au ars tămâie împotriva poruncii
lui Dumnezeu şi au murit datorită păcatului lor (Levitic
10:1-5). Preoţia a continuat prin cei doi fii rămaşi în
viaţă. Ei trebuiau să ,,înveţe pe copiii lui Israel toate
legile, pe care li le-a dat Domnul prin Moise” (Levitic 10:11; cf. 10:6-20).
Preoţia este descrisă în Exod 28 şi 29.
Mai
târziu, seminţiei lui Levi i s-a dat responsabilitatea preoţiei
pentru că ei au rămas credincioşi când Israel s-a
răzvrătit prin facerea unui viţel de aur (Exod 32:25-29).
Chemarea preoţească a leviţilor consta în slujirea la cort.
În vremea aceea, Domnul a despărţit
seminţia lui Levi, şi i-a poruncit să ducă chivotul
legământului Domnului, să stea înaintea Domnului ca să-I
slujească, şi să binecuvinteze poporul în numele Lui; lucru pe
care l-a făcut până în ziua de azi. Deaceea Levi n-are nici parte de
moşie, nici moştenire cu fraţii lui: Domnul este moştenirea
lui, cum i-a spus Domnul, Dumnezeul tău. Deuteronom 10:8, 9
Ei erau consacraţi pentru această
slujbă printr-o ceremonie specială (Exod 29; Levitic 8).
Preoţii
oficiau trei feluri de jertfe la cort: jertfe de băutură, jertfe de
mâncare şi jertfe de animale. Jertfele principale erau cele de animale. În
funcţie de mijloacele materiale ale persoanei, erau sacrificaţi boi,
miei, ţapi, sau porumbei –
fără cusur. Sângele, cel care făcea ispăşirea pentru
păcate (Levitic 1:4; 17:11), era stropit pe altar. Focul de pe altar ardea
restul animalului.
Israel
nu a putut înţelege scopul Legii, a cortului şi a jertfelor.
Naţiunea lui Israel era împlinirea promisiunii pe care Dumnezeu o
făcuse lui Avraam prin care urmaşii lui vor fi o mare naţiune
şi o binecuvântare pentru toate popoarele. Instituţiile religioase
din Israel au servit la vremea respectivă unui anumit scop poporului
Israel, fiind de asemenea, o umbră a evenimentelor care urmau să
vină (Coloseni 2:16, 17; Evrei 8:5; 10:1).
Legea,
cortul şi darurile sau jertfele aveau o funcţie
educaţională. Prin ele poporul evreu – şi mai târziu întreaga
omenire – trebuiau să înveţe despre voia lui Dumnezeu şi astfel
oamenii deveneau conştienţi de păcat şi de nevoia
răscumpărării (eliberarea de robia şi consecinţele
păcatului). Apostolul Pavel, a scris că evreii cunoşteau voia
lui Dumnezeu prin faptul că aveau în Lege ,,dreptarul
cunoştinţei depline şi al adevărului” (Romani 2:20) şi
,,prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (3:20).
Dumnezeu le-a cerut o totală supunere faţă de Lege. ,,Să
împliniţi poruncile Mele, şi să ţineţi legile Mele:
să le urmaţi. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Să
păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini, va
trăi prin ele” (Levitic 18:4, 5). Această chemare la ascultare putea
aduce ,,binecuvântarea şi blestemul: binecuvântarea, dacă veţi
asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau în ziua
aceasta; blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului,
Dumnezeului vostru, şi dacă vă veţi abate de la calea pe
care v-o dau în ziua aceasta” (Deuteronom 11:26-28). Blestemul pe care l-a adus
păcatul era moartea: ,,Sufletul [omul] care păcătuieşte,
acela va muri” (Ezechiel 18:4, 20).
Structura
cortului arătau omului realităţile păcatului, efectul
său asupra relaţiei omului cu Dumnezeu şi mijlocul prin care
omul venea în prezenţa lui Dumnezeu. În cort, locuinţa lui Dumnezeu,
se putea intra numai printr-o singură uşă în perete înconjurând
curtea şi numai trecând pe la altar şi lighean. Aceste obiecte l-au
învăţat pe om paşii necesari pentru a putea intra în
prezenţa lui Dumnezeu.
Modelul
cortului i-a învăţat pe israeliţi că păcatele lor
împiedicau intrarea în prezenţa lui Dumnezeu şi că
sfinţenia, neprihănirea şi dreptatea lui Dumnezeu cereau ca
păcătosul să moară. Cortul l-a învăţat pe om
că numai moartea unui înlocuitor curat putea satisface dreptatea lui
Dumnezeu. Altarul vorbea de moartea acestui înlocuitor. Sângele jertfei,
reprezentând viaţa, servea acestui scop. ,,Căci viaţa trupului
este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să
slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin
viaţa din el face sângele ispăşire” (Levitic 17:11). Scriitorul
epistolei către Evrei a rezumat aceasta: ,,Şi, după Lege,
aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără
vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 9:22). Sensul deplin al jertfei
şi al sângelui ei a fost revelat progresiv evreilor.
Ligheanul
stătea între altar şi cort. Numai preoţii puteau să intre
în cort, şi numai după ce urmau un ceremonial de curăţire
cu apă. Această spălare rituală arăta că pentru a
intra în prezenţa lui Dumnezeu se cerea mai mult decât jertfa de pe altar.
Era nevoie de o ,,spălare de regenerare” care curăţa persoana
şi o făcea o ,,făptură nouă” (Ioan 3:3-7; Tit 3:5; 2
Corinteni 5:17).
După
jertfa de pe altar şi curăţirea cu apă, preotul putea
să intre în prima încăpere a cortului. În partea dreaptă
stătea masa cu cele douăsprezece pâini pentru punerea înainte,
,,pâinea prezenţei” sau ,,pâinea continuităţii”. Această
pâine era ,,înaintea Domnului, neîncetat” (Levitic 24:8), semnificând
comuniunea dintre Dumnezeu şi poporul Său. În partea stângă se afla
sfeşnicul de aur, singura sursă de lumină din Locul Sfânt.
Datorită acestei lumini preoţii puteau să-L slujească pe
Dumnezeu. Altarul tămâierii se afla în faţa perdelei care
despărţea Locul Sfânt de Locul prea Sfânt. Tămâia era arsă
pentru a simboliza rugăciunea şi lauda.
Chivotul
şi capacul ispăşirii au fost puse în Sfânta Sfintelor, unde se
intra numai o dată pe an de ,,ziua ispăşirii” (Levitic 16). În
ziua aceea erau aduşi înaintea Domnului doi ţapi după care se
aruncau sorţii pentru a vedea care va fi sacrificat pentru Domnul şi
care va fi pentru Azazel. Sângele ţapului adus ca jertfă era stropit
spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului
ispăşirii. Astfel se făcea ,,ispăşire pentru sfântul
locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru
toate călcările de lege prin care au păcătuit ei” (v.16).
Aaron urma să-şi pună mâinile ,,pe capul ţapului celui viu
şi să mărturisească peste el toate fărădelegile
copiilor lui Israel…apoi să-l izgonească în pustie” (v. 21). Primul
ţap simboliza acoperirea păcatelor la capacul ispăşirii,
iar al doilea ţap simboliza ştergerea păcatelor prin jertfa
Mântuitorului care urma să vină.
Poporul
evreu a petrecut aproape un an la muntele Sinai. După ce au primit legea
şi au costruit cortul, Dumnezeu li s-a arătat şi i-a condus
printr-un ,,stâlp de nor” (Exod 14:24; 33:9, 10; 40:34-37) către Ţara
Promisă. Pe când Israeliţii s-au apropiat de destinaţia lor, ei
au trimis douăsprezece iscoade să cerceteze ţara Canaanului.
Acestea au istorisit că în ţară ,,curge lapte şi miere… dar
poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic,
cetăţile sunt întărite şi foarte mari.” Numai două
dintre iscoade au spus: ,,Haidem să ne suim şi să punem mâna pe
ţară, căci vom fi biruitori!” (Numeri 13:27-30). Poporul s-a
îndoit şi au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron. Ei au întrebat:
,,Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea
ucişi de sabie?…Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?”
(14:3, 4). Datorită răzvrătirii şi lipsei de încredere,
toţi oamenii ,,de la douăzeci de ani în sus” care au cârtit împotriva
lui Dumnezeu au murit în pustie.
Timp
de patruzeci de ani israeliţii au rătăcit prin pustie
datorită refuzului lor de a intra în Canaan. Aproape de sfârşitul
perioadei, când poporul era la Cades, au rămas fără apă;
şi poporul a început din nou să cârtească împotriva lui Moise
şi Aaron. Dumnezeu s-a arătat lui Moise şi Aaron şi le-a
spus să adune poporul şi să vorbească ,,stâncii acesteia în
faţa lor, şi ea va da apă” (Numeri 20:8). Moise, în loc să
vorbească stâncii, a lovit-o cu toiagul său. Datorită
neascultării sale, Moise nu a fost lăsat să conducă poporul
Israel în Ţara Promisă.
În
al patruzecelea an de rătăcire în pustie, Moise a vorbit poporului cu
scopul de a-i pregăti să intre în Ţara Promisă. Le-a spus
că Dumnezul lor este gelos şi milostiv. Ei trebuiau să urmeze
planul Său pentru a cuceri Ţara Promisă şi să omoare
pe toţi locuitorii (Deuteronom 2:34; 7:2). Au fost avertizaţi
că, dacă îşi vor face chipuri cioplite, vor pieri din
ţară şi va rămânea numai un mic număr dintre ei care
va fi împrăştiat printre neamuri (cap. 4). Israeliţii trebuiau
să ţină legile şi poruncile lui Dumnezeu. Li s-a amintit
că Dumnezeu i-a ,,scos din ţara Egiptului, din casa robiei” şi
că ei ar trebui ,,să se teamă de Domnul şi să-I
slujească” (6:12, 13). Apoi Moise a spus poporului ,,că nu din
pricina bunătăţii tale îţi dă Domnul, Dumnezeul tău, acea ţară bună ca s-o
stăpâneşti; căci tu eşti un popor tare
încăpăţânat” (9:6). Cananiţii, posesorii pământului,
erau daţi afară din ţară datorită
răutăţii lor excesive. Ţara va fi dată
israeliţilor pentru a împlini promisiunea făcută lui Avraam,
Isaac şi Iacov (cap. 9).
La
porunca Domnului, Moise l-a desemnat pe Iosua ca succesor al său (Numeri
27:18-23). După moartea lui Moise, Iosua a preluat conducerea poporului
Israel. Domnul i-a spus să ,,treacă Iordanul acesta, tu şi tot
poporul acesta, şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui
Israel.” El le-a promis că ,,nimeni nu va putea să stea împotriva
[lor]” (Iosua 1:2, 5).
Prima
cetate cucerită a fost Ierihon, un oraş puternic, fortificat
aşezat în mijlocul Canaanului. Israeliţii au putut cuceri cetatea
numai prin ajutorul direct a lui Dumnezeu. Domnul I-a apărut în faţa
lui Iosua şi l-a asigurat de prezenţa şi victoria Sa, după
care El i-a dat lui Iosua instrucţiuni explicite despre cum vor cuceri
cetatea. Iosua urma ca, împreună cu armata lui, să
mărşăluiască în jurul oraşului, în tăcere, o
dată timp de şase zile, urmaţi de şapte preoţi care
să sune din şapte trâmbiţe şi să poarte chivotul
legământului, iar în spate să vină poporul. În a şaptea zi
poporul urma să înconjoare cetatea de şapte ori în timp ce
preoţii sunau din trâmbiţe. A şaptea oară, preoţii
trebuiau să sune lung şi poporul să scoată strigăte
mari. Dumnezeu era acela care făcea ca zidurile cetăţii să
cadă în mod miraculos la pământ. Poporul a urmat întocmai indicaţiile şi zidurile au căzut,
poporul cucerind astfel cetatea (Iosua 6). După căderea
Ierihonului, următorul pas al lui Israel s-a dovedit a fi un dezastru. Această înfrângere, care a avut
loc datorită neascultării faţă de poruncile lui Dumnezeu,
i-a învăţat pe Israeliţi că Dumnezeu cere ascultare
absolută (Iosua 7, 8). Urmează apoi o serie de bătălii în care
poporul Israel iese biruitor pentru că Dumnezeu era cu el. În timpul unei
lupte în care Israel se lupta împotriva a cinci împăraţi ai
Canaanului, Dumnezeu a făcut ca soarele să se oprească în loc
pentru a da posibilitatea lui Iosua să învingă pe deplin (cap. 9,
10). După această bătălie, Iosua a înfrânt o coaliţie
a împăraţilor din nordul Canaanului, în urma căreia Israel
şi-a câştigat controlul asupra întregii ţări (cap.11, 12).
Ţara Canaanului a fost apoi împărţită între cele unsprezece
seminţii ale lui Israel. Seminţia lui Levi nu a primit moştenire
(14:4; conf. cap. 13-20). Pentru că ei au rămas credincioşi
atunci când ceilalţi au făcut viţelul de aur la muntele Horeb,
leviţilor li s-a dat rolul de a sluji la cort (Exod 32).
Când
Iosua a îmbătrânit, el i-a chemat pe bătrânii şi
judecătorii lui Israel şi le-a vorbit. El le-a spus să ia aminte
la tot ce a fost scris în Legea lui Moise, să se păstreze
separaţi de celelalte popoare din jurul lor şi să-L
iubească pe Domnul, Dumnezeul lor. Iosua le-a avertizat pe căpetenii
că Domnul nu va continua să izgonească celelalte neamuri din
ţară dacă Israel se va abate şi se va lipi de neamurile
rămase printre ei. Atunci, israeliţii vor pieri din ţara cea
bună pe care Dumnezeu le-a dat-o (Iosua 23, 24).
După
moartea lui Iosua, poporul a intrat în cicluri ale binelui şi răului:
,,Copii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului… au
părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor… şi au
mers după alţi dumnezei” (Judecători 2:11, 12). Ori de câte ori
mânia lui Dumnezeu se abătea asupra poporului datorită păcatelor
lor şi ei cădeau sub asuprirea popoarelor din jur, israeliţii
strigau către Domnul şi El le ridica câte un judecător să-i
elibereze. Nu după mult timp poporul repeta acelaşi ciclu. Cartea
Judecătorii ne vorbeşte despre câteva astfel de cicluri. Aceasta
arăta cât era de dificil pentru israeliţi să înveţe că
Dumnezeu era sfânt şi drept şi că dorea ca ei să-L asculte.
Cartea
Judecătorii se sfârşeşte cu o observaţie importantă:
,,Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i
plăcea” (21:25). Israel nu avea împărat ca popoarele din jur. Forma
de guvernământ din Israel se presupunea a fi teocraţia. Dumnezeu
trebuia să îi conducă prin Cuvântul Său şi prin
judecători. Însă poporul a refuzat să asculte şi să se
supună, făcând în schimb ceea ce li se părea lor corect.
Când
Samuel, ultimul judecător, a îmbătrânit, i-a pus pe fiii săi ca
judecători. Dar ,,fiii lui Samuel n-au călcat pe urmele lui; ci se
dădeau la lăcomie, luau mită şi călcau dreptatea” (1
Samuel 8:1-3).
Bătrânii
lui Israel, deranjaţi de conducerea coruptă a fiilor lui Samuel, au
apelat la el să pună ,,un împărat peste noi să
ne judece, cum au toate neamurile” (1 Samuel 8:5). Acest lucru nu i-a
plăcut lui Samuel. Domnul i-a spus că cererea de a avea un
împărat arăta că ei Îl respingeau pe El. Samuel a avertizat
poporul de pericolele care vor veni atunci cînd vor avea împărat, dar ei
au refuzat să-l asculte. Au continuat să insiste în dorinţa lor
de a avea un împărat, şi până la urmă, Dumnezeu le-a permis
să aibe unul. În loc ca împăraţii să aducă dreptatea
şi neprihănirea în popor, ei deseori au determinat poporul să-L
respingă pe Dumnezeu şi să păcătuiască.
Primul
dintre împăraţii lui Israel a fost Saul (1 Samuel 9:16, 17). Samuel a
vorbit poporului despre dorinţa lor de a avea un împărat. El le-a
amintit că ei vroiau ,,un împărat să domnească peste noi.
Şi totuşi Domnul, Dumnezeul vostru, era împăratul vostru.
Iată dar împăratul pe care l-aţi ales şi pe care l-aţi
cerut; iată că Domnul a pus un împărat peste voi” (1 Samuel 12:12,
13). Apoi le-a mai spus: ,,Dacă vă veţi teme de Domnul,
dacă-L veţi sluji, dacă veţi asculta de glasul Lui, şi
dacă nu vă veţi împotrivi cuvântului Domnului, vă veţi
alipi de Domnul, Dumnezeul vostru, atât voi cât şi împăratul care
domneşte peste voi. Dar dacă nu veţi asculta de glasul Domnului…
mâna Domnului va fi împotriva voastră, cum a fost împotriva
părinţilor voştri” (v. 14, 15).
Ce a
făcut împăratul lor? Deşi Saul a fost ales prin hotărâre
divină, avea şi el slăbiciuni. Acestea au fost vizibile atunci
când el a ales trei mii de oameni să meargă împotriva filistenilor
şi s-a confruntat cu o forţă superioară care a creat
dezordine în tabăra lui Israel. Fără să-l mai aştepte
pe Samuel, Saul a adus el singur arderea de tot. Samuel i-a spus lui Saul: ,,Ai
lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o
dăduse Domnul, Dumnezeul tău” (1 Samuel 13:13). Saul a aflat în urma
acestui incident că domnia lui ,,nu va dăinui” (v.14). Acest lucru nu
l-a oprit pe Saul să acţioneze din nou ca un nebun. El a făcut a
doua greşeală. El a căutat să omoare pe fiul său,
Ionatan, pentru că a mâncat fără să ştie că
tatăl lui poruncise oamenilor săi să nu mănânce nimic
până la sfârşitul bătăliei (14:24, 27, 39). Curând Saul s-a
dovedit complet neascultător de Domnul pentru că nu i-a omorât pe
toţi amaleciţii. Datorită acestei răzvrătiri şi
încăpăţânări şi pentru că a respins Cuvântul lui
Dumnezeu, Domnul ,,te leapădă şi El [pe Saul] ca împărat”
(15:23). Aceste experienţe arată că a avea un împărat nu a
însemnat rezolvarea problemelor lui Israel.
Al
doilea împărat al lui Israel, David, a fost devotat lui Dumnezeu şi
I-a urmat căile Lui, deşi nu fără păcat. Dumnezeu l-a
folosit pe David să unească cele douăsprezece seminţii
într-un regat puternic. El a devenit figura centrală a istoriei Vechiului
Testament. Dumnezeu a recompensat slujirea lui David printr-o promisiune, prin
care El va întări pe vecie casa lui David (2 Samuel 7). Aşa cum
Dumnezeu l-a folosit pe Avraam să formeze naţiunea mesianică, El
l-a folosit pe David să binecuvinteze lumea prin poziţionarea lui ca
şi cap al familiei mesianice. Planul pentru Marele Împărat care urma
să vină din familia lui David pentru a răscumpăra pe om
începuse treptat să se dezvăluie.
Perioada
de aur a lui Israel a avut loc în timpul domniei lui Solomon, al doilea fiu a
lui David şi succesorul acestuia. Această perioadă de aur nu a
durat mult. O sută douăzeci de ani după ce a început, regatul
s-a împărţit în două datorită apostaziei lui Solomon, care
a acceptat construirea de altare păgâne pentru multele sale neveste
străine. Regatul de nord, alcătuit din zece seminţii, a fost
numit Israel; Regatul de sud, din două seminţii, a fost numit Iuda.
Regatul
de nord s-a depărtat de Dumnezeu şi a căzut în idolatrie. Nici
unul din împăraţii lui nu a adus poporul înapoi la Dumnezeu. Dumnezeu
a avertizat poporul, prin profeţi, să se întoarcă de la
căile lor rele şi să păzească poruncile Lui. ,,Dar ei
n-au ascultat“ (2 Împăraţi 17:14). Astfel, după două sute
de ani de la dezbinarea împărăţiei, Dumnezeu a permis
asirienilor să cucerească Regatul de nord. Cele zece seminţii au
fost duse în robie şi niciodată nu s-au mai întors ca şi
naţiune.
Regatul
de sud, Iuda, a fost salvat de la distrugerea de către asirieni
datorită ascultării de mesajul adus de profetul Isaia (2
Împăraţi 19). Dumnezeu a apărat Ierusalimul datorită
promisiunii făcute lui David. Însă, cu aceeaşi ocazie, Isaia a
profeţit că ,,vor veni vremuri când vor duce în Babilon tot ce este
în casa ta” (2 Împăraţi 20:17). Regatul de sud a trecut printr-un
ciclu de închinare idolatră şi întoarcere la Dumnezeu. La un moment
dat, poporul a ajuns în starea în care nu au mai vrut să se întoarcă
la Dumnezeu. Profetul Ieremia le-a adus mesajul că Iuda a devenit mai rău
decât fusese Israel. Poporul lui Iuda nu a realizat semnificaţia
exemplului lui Israel şi au fost
duşi în captivitate în Babilon aşa cum profeţise Isaia.
După
şaptezeci de ani de robie, Babilonul a fost cucerit de imperiul persan
şi evreii s-au întors în Palestina. Robia i-a vindecat de idolatrie.
După întoarcerea lor, Ezra a citit Legea în faţa poporului şi,
cu ajutorul leviţilor, ,,lămureau poporului Legea” (Neemia 8:7).
Aceasta a adus o mare trezire în mijlocul rămăşiţei lui
Israel. ,,Cei ce erau din neamul lui Israel, despărţindu-se de
toţi străinii, au venit şi şi-au mărturisit
păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor”
(9:2; vezi cap.8, 9).
În
întreaga istorie a poporului Israel, profeţii s-au ridicat aducând
explicaţii divine la ceea ce se întâmpla şi asigurarea că planul
de răscumpărare a lui Dumnezeu nu se va sfârşi datorită
eşecurilor umane. Aceste eşecuri par să fi încetinit planul lui
Dumnezeu, dar la împlinirea vremii el va fi dus la bun sfârşit.
Dumnezeu
nu a renunţat la poporul Său. El a trimis şaisprezece
profeţi care au lăsat şaptesprezece dintre cărţile
Bibliei de la Isaia până la Maleahi. Această perioadă
profetică a început imediat după domnia lui Solomon, atunci când s-a
petrecut apostazia celor zece seminţii ale lui Israel. Cea mai
intensă perioadă de activitate profetică a fost cea de dinaintea
cuceririi Regatului de sud, când Nebucadneţar, împăratul Babilonului,
a cucerit Ierusalimul. Treisprezece profeţi au fost asociaţi cu
perioada de distrugere a Ierusalimului (606-586 î.H) şi trei cu timpul de
restaurare (536-444 î.H).
În
legătură cu prevestirea judecăţii lui Israel, proorocii au
avut multe de spus cu privire la idolatria în Israel, corupţia
politică şi imoralitatea. Profeţii, de asemenea, au adus mesaje
cu privire la Sămânţa promisă în Geneza 3:15, deşi ei nu
înţelegeau toate detaliile planului de răscumpărare a lui
Dumnezeu. Despre acesta ,,proorocii, cari au proorocit despre harul care
vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta
ţinta cercetărilor şi căutărilor lor stăruitoate.
Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în
vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui
Hristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:10, 11).
Isaia,
care a proorocit pe vremea când Regatul de nord a fost distrus de asirieni, a
scris prima şi cea mai lungă dintre cărţile profetice.
Proorocia sa conţine unele dintre cele mai clare pasaje mesianice din
Vechiul Testament. ,,Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui [a
lui Hristos]” (Ioan 12:41). Câteva din profeţiile lui Isaia cu privire la
Hristos sunt:
Iată, fecioara va fi
însărcinată, va naşte un fiu, şi-I vor pune numele Emanuel
[7:14], (Dumnezeu este cu noi). Matei
1:23
Totuşi…ţara de dincolo de Iordan,
Galilea Neamurilor. Poporul, care umbla în
întuneric, vede o mare lumină. 9:1, 2, de asemenea apare în Matei
4:15, 16 - aceasta este profeţia cu privire la lucrarea Lui printre
neamuri
Căci un copil ni s-a născut, un Fiu
ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: ,,Minunat,
Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele Veşniciilor, Domn al păcii.
9:6
Un glas strigă: ,,Pregătiţi
calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul
nostru! 40:3 – aceasta descrie un predecesor; vezi Matei 3:3
Dispreţuit şi părăsit de
oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de
dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu
L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a
purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut
că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era
străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru
fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut
peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi
rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de
drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea
noastră a tuturor. Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura
deloc, ca un miel care îl duci la măcelărie, şi ca o oaie
mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin
apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut
că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de
moarte pentru păcatele poporului meu? Groapa Lui a fost pusă între
cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că
nu săvârşise nici o nelegiure şi nu se găsise nici un
vicleşug în gura Lui. Domnul a găsit cu cale să-L
zdrobească prin suferinţă…Dar, după ce Îşi va da
viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă
de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi
în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora.
Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe
mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua
asupra Lui povara nelegiuirilor lor. De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu
cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că
S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor
fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi s-a
rugat pentru cei vinovaţi. 53:3-12
Atunci neamurile vor vedea mântuirea ta,
şi toţi împăraţii slava ta; şi-ţi vor pune un
nume nou, pe care-l va hotărî gura Domnului. 62:2
Domnul Dumnezeu vă va omorî şi va da
robilor săi un alt nume. 65:15 – poporul lui Dumnezu va fi cunoscut sub un
nume nou.
Ieremia
a venit o sută de ani după Isaia şi a profeţit în Iuda
înainte ca naţiunea să fie luată captivă de babilonieni.
După cucerire, el a adus speranţa unui nou legământ care va pune
Legea lui Dumnezeu în inimile lor:
Iată, vin zile, zice Domnul, când voi
face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca
legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când
i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ
pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra
lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care îl voi face cu casa lui
Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea
înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor,
iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele,
sau pe fratele său , zicând: ,,Cunoaşte pe Domnul!” Ci toţi
mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice
Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte
de păcatul lor. Ieremia 31:31-34; vezi şi Evrei 8:8-12
Alte
profeţii mesianice sunt:
După aceea, voi turna Duhul Sfânt peste
orice făptură. Ioel 2:28 – se referă la ziua de Rusalii; vezi
Faptele Apostolilor 2
Şi tu Betleeme Efrata, măcar că
eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda,
totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel,
şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi,
până în zilele veşniciei. Mica 5:2 – acesta se referă la locul
de naştere a lui Mesia; vezi Matei 2
Iată, voi aduce pe Robul meu,
Odrasla…şi într-o singură zi voi înlătura nelegiuirea
ţării acesteia. Zaharia 3:8, 9
Iată că Împăratul tău vine
la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare
pe un măgar. Zaharia 9:9; vezi Ioan 12:15
Aceste
profeţii, împreună cu altele (treizeci de arginţi, Zaharia 11:12
vezi Matei 27:3; mâinile Lui străpunse, Zaharia 12:10; 13:6; vezi Ioan
19:37; Păstorul lovit, Zaharia 13:7; vezi Matei 6:31; Marcu 14:27) dau
detalii despre viaţa lui Hristos care s-au împlinit întocmai la prima Lui
venire.
Maleahi,
ultima carte din Vechiul Testament, descrie pregătirea finală pentru
venirea lui Mesia. ,,Iată, voi trimete pe solul Meu; el va pregăti
calea înaintea Mea” (Maleahi 3:1). ,,Iată, vă voi trimete pe
proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi
înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii,
şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea
Mea, să lovesc ţara cu blestem” (4:5, 6). Această profeţie
despre Ilie s-a împlinit prin lucrarea lui Ioan Botezătorul. (vezi Matei
3; 17:11-13).
După
promisiunea venirii lui Hristos şi stabilirea unui plan cu privire la
acest eveniment, nici o voce profetică nu a mai fost auzită timp de
patru sute de ani. Această perioadă a fost destinată studierii
detaliilor din Cuvântul scris despre acest plan. Evreii aveau o atitudine de
reverenţă faţă de Scripturi. Sinagoga, care a apărut
în timpul captivităţii babiloniene, a devenit un centru important
pentru închinarea din ziua Sabatului şi un loc de întâlnire. Evangheliile
ne arată că existau multe sinagogi în întreaga Palestină, iar
Faptele Apostolilor dovedeşte că ele existau în multe alte
părţi ale lumii romane. În sinagogi, Scripturile erau citite şi
discutate. Conducătorii lor, bătrânii, îşi exercitau disciplina
şi supravegheau standardele morale ale poporului.
În timpul acestei perioade de patru sute de ani, evreii au fost împrăştiaţi în întreaga lume cunoscut