Am văzut că Isus Hristos a creat
puntea de legătură peste prăpastia dintre Dumnezeu şi om
cauzată de păcatul omului. Dumnezeu a făcut posibilă nu
numai răscumpărarea omului din consecinţele păcatului
său ci şi restaurarea naturii lui spirituale. Întrebarea care se pune
acum este: ,,Cum primim beneficiile răscumpărării aduse de Isus
Hristos?”
Apostolul Ioan scrie la începutul
evangheliei sale: ,,Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi,
plin de har şi de adevăr. Şi noi am primit din plinătatea
Lui, şi har după har; căci Legea a fost dată prin Moise,
dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:14-17).
Prin legea mozaică, Dumnezeu a arătat omului nevoia lui de mântuire.
Vechiul legământ a adus condamnarea şi moartea. Sub noul
legământ, Dumnezeu se poartă cu omul pe baza harului şi
adevărului.
Noul Testament accentuează faptul
că harul şi adevărul adus de Isus Hristos a luat locul legii
mozaice. Încă de timpuriu în lucrarea lui, Pavel a subliniat aceasta în
sinagoga din Antiohia, zicând: ,,Prin El [Isus Hristos] vi se vesteşte
iertarea păcatelor; şi oricine crede, este iertat prin El de toate
lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise. …
şi-i îndemnau să stăruiască în harul lui Dumnezeu” (Fapte
13:38, 39, 43). După ce Pavel a discutat despre justificarea prin
credinţă în epistola lui către biserica din Roma, el a scris:
,,Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că
nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (Romani 6:14). Mai târziu, referitor la
legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel, Pavel a scris
că ,,este o rămăşiţă datorită unei alegeri,
prin har. Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte;
altminteri, harul n-ar mai fi har (11:5, 6). Pavel le-a spus galatenilor
că ,,nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă
neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos”
(Galateni 2: 21). Mai târziu el a scris ,,oricărui om care primeşte tăierea
împrejur, că este dator să împlinească toată Legea. Voi,
care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin
Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har”
(5:3, 4). El a scris către Tit: ,,S-a arătat bunătatea lui
Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit,
nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea
Lui … pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui,
să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii
veşnice” (Tit 3:4-7).
În Faptele Apostolilor şi în epistole
se pune un accent major asupra răscumpărării aduse de Isus
Hristos prin har. Să o examinăm mai îndeaproape.
Harul pus la dispoziţie de Isus Hristos
este una din principalele diferenţe dintre cele două legăminte.
Harul este o caracteristică centrală a Evangheliei, iar noi trebuie să-i
înţelegem semnificaţia pentru a putea înţelege Noul Testament.
Ce este harul? Termenul are câteva
semnificaţii, dar le vom lua în considerare numai pe cele care se
leagă direct de răscumpărare. Arndt şi Gingrich definesc
harul ca ,,o lucrare a harului care creşte de la mult la mai mult … Aceia
care aparţin Lui primesc din plinătatea harului Său … lucrarea
harului în convertire”[1].
Strong defineşte harul ca ,,influenţa
divină asupra inimii şi reflectarea acesteia în viaţă”[2].
Definiţia dicţionarului Webster reflectă conceptul biblic al
harului: ,,asistenţa divină nemeritată dată
omului pentru regenerare sau sfinţire”[3].
Semnificaţia ,,harului” este cel mai bine înţeleasă prin
folosirea termenului în Noul Testament.
Înainte de a examina folosirea termenului har în Noul Testament, avem nevoie
să menţionăm un aspect important al harului. Noul Testament
vorbeşte întotdeauna despre ,,harul lui Dumnezeu” (Fapte 11:23; 13:43;
15:40; 20:24; Romani 5:15; 1 Corinteni 3:10; 2 Corinteni 8:1; 9:14; Galateni
2:21; Evrei 2:9; 12:15; Iuda 4, ş.a.m.d.) sau despre ,,harul Domnului Isus
Hristos” (Fapte 15:11; Romani 16:20, 24; 1 Corinteni 16:23; Galateni 1:6; 6:18;
Filipeni 4:23, 1 Tesaloniceni 5:28; 2 Tesaloniceni 3:18; 1 Timotei 1:14;
Filimon 25; ş.a.m.d.) sau ambele (2 Tesaloniceni 1:12). Harul nu este un
efort făcut de om.
Harul joacă un rol central în justificarea păcătosului.
Justificarea este actul prin care
păcătosul care crede în Isus Hristos este considerat a avea o
poziţie perfectă înaintea lui Dumnezeu. Termenul arată lucrarea
pozitivă a lui Dumnezeu ce declară pe păcătos ca drept sau neprihănit. ,,Termenul ‘iertare’ se referă la ceea ce
poate fi numit aspectul negativ al acceptării omului de către
Dumnezeu, şi anume, anularea vinovăţiei păcatelor lui.”[4]
Justificarea este prin har; mântuirea este rezultatul harului.
Atunci când Petru s-a adresat adunării
bisericii din Ierusalim, el a afirmat: ,,suntem mântuiţi prin harul
Domnului Isus” (Fapte 15:11). Apolo, un om versat în Scripturi care a
învăţat cu acurateţe despre Isus, a mers la Ahaia unde a ajutat
mult pe aceia care crezuseră (Fapte 18:27). Pavel a accentuat justificarea
prin har când a scris: ,,Şi sunt socotiţi neprihăniţi,
fără plată, prin harul Său” (Romani 4:24). ,,Măcar
că noi eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la
viaţă împreună cu Hristos, (prin har sunteţi
mântuiţi)” (Efeseni 2:5); ,,Domnul nostru Isus Hristos … ne-a dat, prin
harul Său, o mângâiere veşnică şi o bună nădejde”
(2 Tesaloniceni 2:16); ,,El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă,
… după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat” (2
Timotei 1:9); ,,Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru
toţi oamenii, a fost arătat” (Tit 2:11); ,,socotiţi
neprihăniţi prin harul Lui” (Tit 3:7). Din aceste versete biblice
vedem că harul deţine un loc central în răscumpărarea
omului.
Astăzi, aspectul justificativ al
harului este bine cunoscut şi în mod corect este bine accentuat. Oricum,
harul înseamnă mai mult. Sunt rezultate excepţionale produse de har.
El acordă daruri şi determină pe credincioşi să
facă fapte bune.
Pavel accentuează această
influenţă sau putere a harului în epistolele lui. Una din cele mai
clare afirmaţii despre lucrarea harului se află în epistola
către Tit. Acolo el a scris: ,,Căci harul lui Dumnezeu, care aduce
mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne
învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele
lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare,
dreptate şi evlavie” (Tit 2:11, 12). Aşa cum Pavel a afirmat, harul
aduce mântuire, dar nu se opreşte aici. El continuă să lucreze,
învăţându-l şi instruindu-l pe creştin cum să
trăiască o viaţă de un contrast izbitor faţă de
viaţa trăită înainte de convertire. Îl învaţă să
trăiască o viaţă total diferită, ,,cu cumpătare,
dreptate şi evlavie”.
Un alt pasaj ce arată efectul harului
se află în epistola lui Pavel către Romani. El a scris că ,,unde
s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult;
pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot
aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca
să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru”
(Romani 5:20, 21). Pavel, realizând
că harul poate fi înţeles greşit, a explicat implicaţiile
acestuia în Romani 6. El a început această explicaţie întrebând:
,,Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul?”
(6:1). Nu! Creştinul a fost înviat din moarte precum Hristos, ,,tot
aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (v.4). Mai
târziu el accentuează din nou acest aspect al morţii,
Fiindcă prin
moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna;
iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru
Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă
morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus
Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în
trupul vostru muritor … Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra
voastră, pentru că nu mai sunteţi sub Lege ci sub har. Ce vom
zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească
harul? Nicidecum! … v-aţi făcut robi ai neprihănirii”. v. 10-15,
18
Efeseni 2 ne spune ceea ce
Dumnezeu a făcut pentru aceşti creştini. Pavel a scris prima
dată despre schimbarea stilului de viaţă al efesenilor, apoi a
subliniat îndurarea şi dragostea lui Dumnezeu şi în final a vorbit
despre lucrarea harului. El a scris:
Voi eraţi
morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care
trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după
domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii
neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când
trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam
voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram
din fire copii ai mâniei ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este
bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar
că noi eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la
viaţă împreună cu Hristos, (prin har sunteţi
mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să
şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să
arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului
Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus.
Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă.
Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte,
ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am
fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a
pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. Efeseni
2:1-10
Darul harului mântuieşte
păcătoşii care se pocăiesc, făcându-I lucrarea
mâinilor Lui, creaţi să facă fapte bune care reprezintă de
fapt voia lui Dumnezeu.
Pavel a scris corintenilor
că s-a purtat ,,cu o sfinţenie şi curăţie de
inimă date de Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înţelepciune
lumească, ci pe harul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:12). Harul lui Dumnezeu
l-a ajutat pe Pavel să se poarte ,,cu sfinţenie şi
curăţie de inimă”.
Colosenilor, Pavel le-a
scris că ,,cuvântul adevărului Evangheliei, care a ajuns până la
voi şi unde este în toată lumea, unde dă roade şi merge
crescând, ca şi între voi. Şi aceasta, din ziua în care aţi
auzit şi aţi cunoscut harul lui Dumnezeu … să vă
umpleţi de cunoştinţa voiei Lui, în orice fel de înţelepciune
şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă
purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi
plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune
şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu” (Coloseni 1:5, 6, 9,
10).
Aşa cum a scris Petru în a doua lui
epistolă, creştinii ,,au scăpat de întinăciunile lumii,
prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2
Petru 2:20). La sfârşitul epistolei el a scris: ,,Creşteţi în
harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus
Hristos” (3:18). Creştinii pot creşte şi scăpa de
întinăciunile lumii numai prin har şi cunoştinţă.
Harul este centrul procesului de
răscumpărare iar ,,influenţa lui divină asupra inimii” este
extrem de importantă pentru înţelegerea răscumpărării.
În Noul Testament acest aspect este subliniat cu putere. În Faptele Apostolilor
vedem că martirizarea lui Ştefan a rezultat în împrăştierea
ucenicilor în afara Ierusalimului. Unii au plecat la Antiohia şi au predicat
grecilor şi ,,un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors
la Domnul” (Fapte 11:21). Atunci când biserica din Ierusalim a auzit aceasta,
ei l-au trimis pe Barnaba să investigheze situaţia deoarece aceasta a
fost o lucrare misionară timpurie printre neamuri. Acolo el a văzut
,,harul lui Dumnezeu” (v.23); Harul lui Dumnezeu a produs o schimbare
vizibilă în aceste neamuri. Mai târziu apostolul Pavel îi învăţa
pe bătrânii din Efes despre ,,pocăinţa faţă de
Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (20:21). Scopul
lui era să-şi sfârşească ,,cu bucurie calea şi slujba,
pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului
lui Dumnezeu” (v. 24). Această veste bună a harului lui Dumnezeu a
fost puterea din spatele pocăinţei şi credinţei despre care
a vorbit mai înainte.
Scriptura învaţă că atât
harul cât şi Duhul Sfânt lucrează să transforme
păcătosul. Vom privi la câteva pasaje din Scriptură care
arată influenţa transformatoare a Duhului Sfânt: ,,Duhul Celui ce a înviat
pe Isus dintre cei morţi … va învia şi trupurile voastre muritoare
din pricina Duhului Său care locuieşte în voi … dacă prin Duhul
faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (Romani
8:11, 13); ,,Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită
de Duhul Sfânt” (15:16); ,,Noi toţi privim cu faţa descoperită,
ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în
acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului (2
Corinteni 3:18); ,,spălarea naşterii din nou şi prin înoirea
făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5). Lucrarea Duhului Sfânt nu se opune
lucrării harului lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu poate lucra prin Duhul
lui Dumnezeu: noi am primit ,,Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem
cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său
…învăţate de la Duhul Sfânt” (1 Corinteni 2:12, 13).
Sunt multe pasaje în Biblie care arată
modul în care lucrează harul. ,,Apostolii mărturiseau cu multă
putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi”
(Fapte 4:33). În Iconia, Pavel şi Barnaba au vorbit Iudeilor şi Neamurilor:
,,vorbeau cu îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvântul privitor
la harul Său” (Fapte 14:3). Pavel depunea mărturie, dar Domnul era
Cel ce mărturisea Cuvântul harului Său. Atunci când apostolii şi
însoţitorii acestora au plecat în misiunile misionare, ei au fost
,,încredinţaţi în grija harului lui Dumnezeu, pentru lucrarea, pe
care o săvârşiseră” (Fapte 14:26, 15:40).
Viaţa lui Pavel este un exemplu al
harului lui Dumnezeu la lucru. El a fost un
evreu zelos care a persecutat cu tărie biserica dar care prin harul lui
Dumnezeu a devenit un apostol proeminent şi un stâlp al bisericii. El a
,,primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la
ascultarea credinţei pe toate neamurile” (Romani 1:5). Mai târziu în
această carte el s-a referit de două ori la acest har: ,,Prin harul,
care mi-a fost dat” (12:3), şi ,,v-am scris mai cu îndrăzneală …
în puterea harului, pe care mi l-a dat Dumnezeu” (15:15). Pavel a recunoscut
că partea lui în lucrarea de zidire a bisericii nu s-a datorat vreunui efort
personal ci a fost în întregime harul lui Dumnezeu: ,,După harul
lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am
pus temelia” (1 Corinteni 3:10).
Mai mult, Pavel a scris despre sine: ,,Prin
harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a
fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu
eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1 Corinteni 15:10). Pavel a
ştiut că Dumnezeu l-a ,,chemat prin harul Său” (Galateni 1:15).
Pavel a scris despre ,,isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost
dată faţă de voi” (Efeseni 3:2), Evanghelia ,,al cărei
slujitor am fost făcut eu, după harul lui Dumnezeu, dat mie prin
lucrarea puterii Lui. Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi
sfinţii, mi-a fost dat harul acesta ca să vestesc” (v. 7, 8). Pavel a
scris lui Timotei că este recunoscător că Isus l-a împuternicit
să fie un slujitor deşi odată a fost ,,un hulitor, un prigonitor
şi batjocoritor”. El a ştiut că ,,harul Domnului s-a
înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa
şi cu dragostea care este în Hristos Isus” (1 Timotei 1:13, 14).
De
asemenea, harul este o putere în viaţa tuturor creştinilor. Pavel a
scris despre creştini că ,,avem felurite daruri, după harul care
ne-a fost dat” (Romani 12:6); ,,harul, pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile
Macedoniei” (2 Corinteni 8:1); ,,Şi Dumnezeu poate să vă umple
de orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să
prisosiţi în orice faptă bună … să se roage pentru voi
şi să vă iubească din inimă, pentru harul nespus de
mare al lui Dumnezeu faţă de voi” (9:8, 14). Prin har creştinii
au experienţe şi binecuvântări bogate. Autorul epistolei către Evrei a scris: ,,Să ne apropiem
dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm
îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la
vreme de nevoie” (Evrei 4:16) şi ,,este bine ca inima să fie
întărită prin har” (13:9). Harul lui Dumnezeu ne va ajuta să ne
ţinem tari atunci când suntem ispitiţi, să ne ajute în
slăbiciunile noastre şi este puterea care ne întăreşte în
credinţă. De asemenea, importanţa harului este arătată
în introducerea şi încheierea celor mai multe epistole ale Noului
Testament.
Deoarece harul este atât de important, Cum
poate cineva să primească harul? Înainte de toate, harul este ,,un
favor nemeritat” deoarece oferă mântuirea pe care noi nu o merităm în
locul pedepsei veşnice pe care o merităm. Nimeni nu primeşte har
prin meritele sau neprihănirea lui. Acest aspect nemeritat al harului
înseamnă că este un dar
fără plată[5].
Faptul că harul este un dar
fără plată este subliniat în câteva locuri în Noul Testament:
Suntem ,,socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin
harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus”
(Romani 3:24); ,,darul fără plată … harul lui Dumnezeu şi
darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică
Isus Hristos (5:15, 20, 21); ,,harul lui Dumnezeu, care v-a fost dat în Isus
Hristos” (1Corinteni 1:4); ,,harul nespus de mare al lui Dumnezeu
faţă de voi. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul lui
nespus de mare!” (2 Corinteni 9:14, 15); ,,spre lauda slavei harului Său,
pe care ni L-a dat în Prea Iubitul Lui. În El avem răscumpărarea,
prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile
harului Său” (Efeseni 1: 6, 7); ,,prin har aţi fost mântuiţi …
este darul lui Dumnezeu” (2:8); ,,Şi însuşi Domnul nostru Isus
Hristos … ne-a iubit şi ne-a dat prin harul Său, o mângâiere
veşnică şi o bună nădejde” (2 Tesaloniceni 2:16); ,,El
ne-a mântuit … după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus” (2 Timotei
1:9); şi Dumnezeu ,,ne dă un har şi mai mare … dă har celor
smeriţi” (Iacov 4:6). Aceste pasaje precum şi altele arată clar
că harul şi răscumpărarea sunt daruri.
În concluzie, harul lui Dumnezeu face ca
mântuirea să fie la dispoziţia noastră. Cele două aspecte
ale harului – influenţa acestuia asupra inimii omului şi darul lui
fără plată – primesc un accent major în tot Noul Testament.
Întrebarea care se pune acum este: Cum este harul la dispoziţia oamenilor?
Câteva lucruri – pocăinţa, credinţa şi naşterea din
nou – lucrează împreună pentru a face harul disponibil.
Interacţiunea dintre acestea va fi discutată după ce le vom
analiza pe fiecare în parte.
Unul din paşii iniţiali în
realizarea răscumpărării aduse de Isus Hristos este pocăinţa. Mesajul lui Ioan Botezătorul,
premergătorul lui Isus Hristos a fost: ,,Pocăiţi-vă,
căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2). La fel,
Isus Şi-a început lucrarea de predicare şi învăţare cu
,,Pocăiţi-vă căci Împărăţia cerurilor este
aproape” (Matei 4:17; Marcu 1:15; Luca 13:3). Mai târziu El a spus: ,,Nu cei
sănătoşi au trebuinţă de doftori, ci cei bolnavi. N-am
venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi ci
pe cei păcătoşi” (Luca 5:31, 32; Matei 9:13; Marcu 2:17). Cei
neprihăniţi nu au nevoie de ajutor. Cei ce sunt
păcătoşi au nevoie de ajutor. Remediul pentru condiţia lor
este foarte simplu; ei au nevoie de pocăinţă.
Încă de timpuriu în lucrarea Lui, Isus
i-a trimis pe cei doisprezece ucenici ca să predice pocăinţa
(Marcu 6:12). Chiar înainte de a-i trimite, Isus a spus celor doisprezece
că ,,dacă în vreun loc nu vă vor asculta, să plecaţi
de acolo şi să scuturaţi îndată praful de sub picioarele
voastre, ca mărturie pentru ei. Adevărat vă spun că, în
ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru pământul Sodomei
şi Gomorei decât pentru cetatea aceea” (v. 11). Ei au purtat un mesaj
serios ce avea consecinţe serioase în cazul în care chemarea lor la
pocăinţă era respinsă.
De-alungul lucrării lui, Isus a vorbit
deseori despre pocăinţă. El şi-a sfârşit lucrarea
pământească cu porunca ,,să se propovăduiască tuturor
neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor”
(Luca 24:47, Fapte 1:8), arătându-şi interesul continuu în a face ca
mesajul Său să fie disponibil tuturor oamenilor. Această chemare
pentru pocăinţă a fost mai mult decât un mesaj pentru evrei; a
fost o chemare pentru toate neamurile care este valabilă şi azi.
Pocăinţa a fost o parte a
predicării şi învăţăturii apostolilor de-a lungul
lucrării lor. Mulţi, după ce au auzit prima predică a lui
Petru în nou născuta biserică din Ierusalim, au întrebat:
,,Fraţilor, ce să facem?” Petru a răspuns:
,,Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în
Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi
primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2:37, 38). În a doua predică, Petru
îndemna: ,,Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la
Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să
vină de la Domnul vremi de înviorare” (3:9). Atunci când apostolii au fost
aruncaţi în închisoare pentru propovăduirea lui Isus, un înger i-a
eliberat spunându-le: ,,Duceţi-vă, staţi în Templu şi
vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia” (5:20).
Conducătorii evreilor i-au găsit pe apostoli în Templu şi i-au
adus iarăşi înaintea Soborului. Petru, după ce a descris moartea
lui Isus, a spus: ,,Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea
Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel
pocăinţa şi iertarea păcatelor” (v.31). Mai târziu, când
Simon le-a oferit bani pentru a obţine puterea apostolilor de punere a
mâinilor, Petru i-a zis: ,,Pocăieşte-te dar de această
răutate” (8:22).
Israel nu era singurul popor chemat la
pocăinţă. ,,Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor
pocăinţa, ca să aibă viaţa veşnică” (11:18).
Pavel le-a vestit atenienilor că Dumnezeu ,,porunceşte acum tuturor
oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (17:30). El a vorbit
despre ,,pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în
Domnul nostru Isus Hristos” (20:21). Iar atunci când vorbea împăratului
Agripa despre Neamuri, Pavel a spus că le-a propovăduit ca ,,să
se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi
să facă fapte vrednice de pocăinţa lor” (26:20).
Ce înseamnă să te pocăieşti? La ce se
referă pocăinţa?
Termenul grec metanoeo, deseori
tradus cu verbul pocăiţi-vă,
conform cu Thayer înseamnă ,,schimbarea minţii cuiva spre mai bine,
detestarea din toată inima a păcatelor trecute”[6],
iar conform cu Arndt şi Gingrich înseamnă ,,schimbarea minţii …
a simţi remuşcare, pocăinţă şi convertire”[7].
Un al doilea termen grec, metanoia,
este un substantiv ce corespunde verbului mai sus menţionat. Este tradus
cu pocăinţă, însemnând
,,o schimbare a minţii”. Alt verb tradus cu s-a pocăit şi a se
pocăi (termenul grecesc metamellomai)
înseamnă ,,a schimba mintea cuiva, a face o întoarcere, convertire”.
Semnificaţia acestor cuvinte poate fi
înţeleasă din modul în care sunt folosite. Ioan Botezătorul a
fost cel prevestit de profetul Isaia: ,,Iată glasul celui ce strigă
în pustie:,,Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I
cărările” (Matei 3:3; Marcu 1:3; Luca 3:4; Ioan 1:23; Isaia 40:3).
Monarhii din est aveau obiceiul să trimită înaintaşi care
să le pregătească drumul în călătoriile lor prin
ţară. Ioan trebuia să facă acelaşi lucru pentru venirea
Regelui. Ioan trebuia să netezească drumul nivelând munţii spirituali
şi umplând văile spirituale prin chemarea la pocăinţă.
Pocăinţa ar fi înlăturat barierele păcatelor pentru ca
Regele să vină în inima oamenilor. Ioan le-a spus fariseilor şi
saducheilor ce implica chemarea la pocăinţă: ,,Pui de
năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?
Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră…. Orice pom
care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc”
(Matei 3:7, 10; Luca 3:7, 8). Ioan a cerut pocăinţă
adevărată care să aducă o schimbare completă a
minţii celui ce caută şi care să conducă la ,,roade”.
,,Roadele” însemnând a face voia lui Dumnezeu (Matei 3:1-10, Marcu 1:1-6; Luca
3:1-14). Ioan nu trebuia să definească pocăinţa pentru
ascultătorii săi; ei ştiau din Scripturile evreieşti
că păcătoşii trebuiau
să se pocăiască de păcatele lor (1 Împăraţi
8:46-48; 2 Cronici 6:37-39; Isaia 1:27-28; 55:7; Ezechiel 14:6; 18:21-32; Iona
3:8-10).
Chemarea lui Ioan Botezătorul la
pocăinţă era chemarea Aceluia pentru care el îi pregătea pe
oameni. Atunci când Isus Hristos a venit, El propovăduia:
,,Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15;
Fapte 20:21). El a chemat la o schimbare a minţii şi a scopului în
atitudinea oamenilor faţă de Evanghelie (vestea bună); ei au
fost chemaţi să-şi schimbe mintea de la necredinţă la
credinţa în Evanghelia pe care El a adus-o.
Isus a spus: ,,Pocăiţi-vă,
căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 4:17; Luca
13:3). Pocăinţa era cerută deoarece Împărăţia lui
Dumnezeu, care înseamnă domnia Lui în inimile oamenilor, trebuia instaurată.
Isus va fi Regele iar cei care vor să-L cunoască trebuie
să-şi schimbe mintea faţă de Dumnezeu şi păcat
şi să urmeze voia Lui deoarece Împărăţia era aproape.
Nici un păcătos care rămâne în păcat nu va intra în
Împărăţia lui Dumnezeu pentru că sfinţenia Lui nu
permite prezenţa păcatului.
Atunci când fariseii şi cărturarii
cârteau împotriva lui Isus pentru că mânca şi bea cu
păcătoşii, El a spus: ,,Nu cei sănătoşi au
trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem la
pocăinţă pe cei neprihăniţi ci pe cei
păcătoşi” (Luca 5:31, 32; Matei 9:13; Marcu 2:17). Cei
neprihăniţi se află în contrast cu cei păcătoşi.
Cei neprihăniţi sunt curăţiţi înaintea lui Dumnezeu,
nu datorită vreunui merit, ci datorită sângelui lui Isus şi a
harului pe care L-a adus. Pentru că Dumnezeu este sfânt, cei
păcătoşi sunt cei ,,bolnavi” care au nevoie de ajutor. Ei
trebuie să se pocăiască sau să-şi schimbe mintea
şi inima ca să poată deveni neprihăniţi prin Hristos.
Isus a descris importanţa
pocăinţei atunci când a spus că este ,,mai multă bucurie în
cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, dacât
pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care
n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7, 10). Odată, pe când
explica ucenicilor Lui Scripturile ce vorbeau despre suferinţele, moartea
şi învierea Lui, El a subliniat importanţa pocăinţei
afirmând că ,,să se propovăduiască tuturor neamurilor, în
Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor” (24:47).
Mai înainte, Isus vorbea despre ,,cei
flămânzi şi însetaţi după neprihănire” (Matei 5:6). Ei
îşi vor satisface foamea şi setea în Isus Hristos şi vor
cunoaşte aceasta după roadele neprihănirii din viaţa lor.
Noi ştim că această schimbare se poate întâmpla deoarece Isus a
învăţat că ucenicii Lui vor fi ,,prigoniţi din pricina
neprihănirii” (v. 10). El a mai spus că ,,dacă neprihănirea
voastră nu va întrece neprihănirea
cărturarilor şi Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra
în Împărăţia cerurilor” (v. 20). Ei trebuie să caute ,,mai
întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” (6:33).
Păcătoşii nu au vreo neprihănire obţinută prin
eforturile lor ci datorită lui Hristos şi a lucrării Duhului
Sfânt în ei.
Atunci când cărturarii şi fariseii
au cerut un semn, Isus le-a spus că singurul semn care li se dă este
cel al proorocului Iona. Atunci Isus a menţionat că
,,bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta, în
ziua judecăţii, şi-l vor osândi, pentru că ei s-au
pocăit la propovăduirea lui Iona” (Matei 12:41; Luca 11:32). O
ilustrare a pocăinţei poate fi găsită în cartea Iona. Când
Iona le-a spus celor din Ninive despre judecata pronunţată asupra
lor, li s-a spus ,,să strige cu putere către Dumnezeu şi să
se întoarcă de la calea lor cea rea”. Ei au făcut astfel, iar
,,Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea
lor cea rea” şi nu au mai fost nimiciţi (Iona 3:8, 10). Oamenii din
Ninive s-au pocăit, întorcându-se de la calea lor cea rea.
În avertizarea referitoare la ,,prilejurile
de păcătuire” (Luca 17:1), Isus a spus: ,,Dacă fratele tău
păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i
pare rău, iartă-l!” (v.3). Vorbind despre pocăinţă
după păcătuire, Isus arată că pocăinţa
implică întoarcerea de la păcat.
Isus a folosit termenul grecesc metamelomia în pilda celor doi fii.
Atunci când tatăl a spus primului fiu să meargă la lucru în via
lui, fiul a spus: ,,Nu vreau” … în urmă, i-a părut rău şi
s-a dus”(Matei 21:29). Fiul s-a
răzgândit şi s-a dus să lucreze via. Isus a explicat atunci
că Ioan a venit ,,şi [evreii] nu l-aţi crezut…. Şi,
măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit
în urmă ca să-l credeţi” (v. 32).
Schimbarea adusă de
pocăinţă este arătată în a doua predică a
apostolului Petru. După ce a spus ceea ce s-a făcut Prinţului
Vieţii şi cum aceasta a împlinit ceea ce era profeţit despre
suferinţa Lui, Petru a spus celor ce au înfăptuit acele lucruri:
,,Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu,
pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Fapte 3:19). Prin
pocăinţă, păcătoşii pot experimenta convertirea,
aceasta conducând la iertarea şi uitarea păcatelor de către
Dumnezeu. (Evrei 8:12, 10:17).
Pavel vorbea depunând mărturie evreilor
şi neamurilor despre ,,pocăinţa faţă de Dumnezeu
şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (Fapte 20:21).
Pocăinţa aduce o schimbare a minţii faţă de Dumnezeu
şi credinţă în Fiul Său, Domnul Isus Hristos. Când a fost
adus înaintea împăratului Agripa, Pavel a spus că el a predicat neamurilor ,,să se pocăiască
şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte
vrednice de pocăinţa lor”
(26:20), arătând că ei trebuiau să aibă o atitudine şi
o minte schimbată. Vedem aici că pocăinţa implică atât
întoarcerea la Dumnezeu cât şi o viaţă schimbată care aduce
fapte ce mărturisesc realitatea acelei schimbări.
Pocăinţa implică schimbarea
atitudinii cuiva faţă de Dumnezeu. Autorul cărţii Evrei a
scris despre ,,pocăinţa de faptele moarte şi a credinţei în
Dumnezeu” (Evrei 6:1). Autorul nu a pătruns în detalii pentru că
tocmai discutase doctrina despre Hristos şi maturitatea creştină
şi nu dorea să continue cu doctrine fundamentale. Mai degrabă,
el a dorit să intre în subiectul despre desăvârşire. Cititorii
lui deja cunoşteau felul în care pocăinţa şi credinţa
lucrau împreună.
Un al treilea termen grecesc (epistrepho), deşi nu este tradus cu
pocăinţă sau a se pocăi, are o semnificaţie
similară. Isus a folosit acest termen în relaţie cu inima oamenilor
care se împietreşte, urechile lor care sunt insensibile la auzire şi
cu ochii lor care sunt închişi ,,ca nu cumva să vadă cu ochii,
să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu
şi să-i vindec” (Matei 13:15; Marcu 4:12). Zaharia a profeţit că Ioan va fi mare şi va fi umplut cu
Duhul Sfânt ,,ca să întoarcă
inimile părinţilor la copii şi pe cei neascultători la
umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi” (Luca 1:16, 17).
Isus a spus că Petru Îl va nega şi i-a zis: ,,Eu M-am rugat pentru
tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să
întăreşti pe fraţii tăi” (22:32).
Apostolii au folosit acest termen de câteva
ori: ,,s-au întors la Domnul” (Fapte
9:35); ,,şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul” (11:21); ,,noi
vă aducem o veste bună, ca să
vă întoarceţi de la aceste lucruri deşarte la Dumnezeul cel
viu” (14:15); ,,dintre Neamuri care se
întorc la Dumnezeu” (15:19); ,,să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu
şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor” (26:20);
,,cum de la idoli v-aţi întors
la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi
adevărat” (1 Tesaloniceni 1:9).
Fiecare persoană se confruntă cu
judecata. Fiecare va trebui să se înfăţişeze înaintea lui
Dumnezeu şi să dea socoteală pentru ceea ce a făcut. Domnul
a promis că aceasta se va întâmpla (Matei 25:32-46; Ioan 5:25-29; Fapte
10:42; 17:31; Romani 14:10; 1 Corinteni 4:5; 2 Corinteni 5:10). Oamenii nu
trebuie să se teamă de judecată dacă se pregătesc
pentru ea din timpul vieţii lor. Dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu
a oferit o cale pentru a evita condamnarea. Petru a spus: ,,Domnul nu întârzie
în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă
răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu
piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru
3:9). Păcătoşii nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu
dacă nu se vor pocăi. Ei nu ar trebui să se bizuie pe
bunătarea, îndurarea şi răbdarea lui Dumnezeu pentru a scăpa de consecinţele
păcatelor lor. Ei trebuie să realizeze că ,,bunătatea
lui Dumnezeu [te] îndeamnă la pocăinţă (Romani 2:4).
Alte pasaje biblice care arată darul
divin al pocăinţei sunt: ,,L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel
pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Fapte 5:31); Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor
pocăinţă, ca să aibă viaţa” (11:18); ,,în
nădejdea că Dumnezeu le va da
pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa
adevărului (2 Timotei 2:25).
Înţelegerea bunătăţii
lui Dumnezeu şi recunoaşterea propriei păcătoşenii ar
trebui să conducă pe păcătos la întristare şi
pocăinţă.
Totuşi, acum
mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi ci pentru
că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci
aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu …. Căci uite,
tocmai întristarea aceasta după voia lui Dumnezeu, aduce o
pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se
căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.
Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui
Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de
dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă
aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă!
2 Corinteni 7:9-11
Nimeni nu trebuie să se teamă de
judecată, deoarece Dumnezeu este gata să ofere pocăinţa,
dar evitarea pocăinţei va conduce la judecată şi
condamnare. Isus a vorbit împotriva cetăţilor Horazin şi
Betsaida, unde El a făcut lucrări mari, ,,pentru că nu se
pocăiseră … dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon
minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit, cu sac
şi cenuşă. De aceea vă spun că, în ziua
judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru
voi. Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat până la cer? Vei fi
pogorât până la Locuinţa morţilor” (Matei 11:20-23; Luca 10:13).
Aceste cetăţi nu s-au întors de la păcatele lor şi vor fi
judecate în consecinţă. Isus a spus că generaţia lor a fost
una rea şi că ,,Bărbaţii din Ninive se vor scula
alături de neamul acesta şi-l vor osândi, pentru că ei s-au
pocăit la propovăduirea lui Iona” (Matei 12: 41; Luca 11:32). Acest
lucru a fost subliniat a treia oară atunci când Isus a vorbit de
galileenii care au pierit de mâna lui Pilat: ,,dacă nu vă
pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:3, 5).
Ioan în cartea Apocalipsa a scris la cinci
din cele şapte biserici că ele trebuie să se pocăiască
pentru a evita pedeapsa. Bisericii din Efes i-a spus: ,,Ce am împotriva ta,
este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar
aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la
faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua
sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti” (Apocalipsa
2:4, 5). El a spus bisericii din Pergam că ei ţin
învăţătura lui Balaam şi a Nicolaiţilor ,,pe care Eu o
urăsc. Pocăieşte-te dar. Altfel, voi veni la tine curând şi
mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele” (v. 15, 16). Bisericii din
Tiatira i-a spus că ,,tu laşi ca Iezabela, femeia aceea, care se zice
proorociţă, să înveţe şi să amăgească
pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din
lucrurile jertfite idolilor” (v. 20). Ei i-a fost dată o vreme de
pocăinţă, dar pentru că nu s-a pocăit, Domnul a spus:
,,voi lovi cu moartea pe copiii ei” (v. 23). Bisericii din Sardis i-a spus:
,,Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te!
(3:3). Bisericii din Laodicea i-a spus:
,,Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece nici în clocot
…fiindcă eşti căldicel” (v. 15, 16). Ei au fost
sfătuiţi ce trebuie să facă: ,,Eu mustru şi pedepsesc
pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi
pocăieşte-te!” (v. 19). Aceste
versete biblice arată limpede că oamenii şi bisericile care cad
sau devin căldicele trebuie să se pocăiască pentru a evita
judecata.
Astfel este important ca fiecare să se
pocăiască. De aceea, Isus doreşte ca ,,să se
propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa
şi iertarea păcatelor” (Luca 24: 47), arătând că
această condiţie a răscumpărării continuă să
se adreseze tuturor.
De aceea, pocăinţa este o
schimbare a minţii ce se referă la condiţia
păcătoasă a omului – că este pierdut şi legat pentru
iad – şi la cine este Isus şi ce a făcut El. Păcătosul
trebuie să-şi schimbe mintea cu privire la adevărata identitate
a lui Isus – El este Fiul lui Dumnezeu, neprihănit şi sfânt – şi
despre lucrarea de răscumpărare a lui Isus. Numai prin suferinţa
şi moartea lui Isus se oferă ispăşirea pentru păcatele
lumii. Păcătosul trebuie să-şi schimbe mintea cu privire la
urmarea voii lui Dumnezeu şi să fie hotărât să-şi
părăsească păcatele lui şi să-L urmeze pe Isus.
Ambele cerinţe au fost adresate tuturor oamenilor, de la Ierusalim la
neamuri ,,să se pocăiască şi să se întoarcă la
Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor”
(Fapte 26:20). Când un păcătos recunoaşte aceste adevăruri şi
îşi ia crucea să-L urmeze pe Isus Hristos, atunci el arată
că s-a pocăit. Aceasta nu înseamnă că el a ajuns la o stare
de desăvârşire ci că nu mai continuă să
păcătuiască (1 Ioan 3:9). Creştinul va continua să
înveţe şi să crească, să se împotrivească
păcatului (Evrei 12:4), el va alerga pe calea credinţei spre
maturizare (v. 1) pentru a câştiga cununa care nu se poate veşteji (1
Corinteni 9:25).
Isus Hristos a vorbit despre nevoia de a
crede în Dumnezeu, în El şi în Evanghelie, arătând că
credinţa este importantă. În mod frecvent, aşa cum
următoarele pasaje o arată, Isus a legat viaţa veşnică
de credinţă. La începutul lucrării Sale, El a spus:
,,credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15). Atunci când un slăbănog a
fost coborât prin acoperiş în casa din Capernaum pentru a fi vindecat,
şi ,,când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului:
,,Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” (2:5; Luca 5:20). În pilda
semănătorului, Isus a explicat că sămânţa era Cuvântul
lui Dumnezeu, iar sămânţa care a căzut lângă drum a fost
călcată în picioare deoarece diavolul a luat ,,Cuvântul din inima
lor, ca nu cumva să creadă, şi să fie mântuiţi” (Luca
8:12). Isus a spus ucenicilor să meargă în lume cu Evanghelia şi
să spună oamenilor că ,,cine va crede şi se va boteza, va
fi mîntuit” (Marcu 16:16). Isus a spus lui Nicodim că ,,oricine crede în
El [Fiul omului, Hristos]să nu piară, ci să aibă viaţa
veşnică” (Ioan 3: 15, 16, 18). El le-a spus iudeilor: ,,cine
ascultă cuvintele Mele, şi crede în Celce M-a trimes, are viaţa
veşnică” (5:24). În cuvântarea despre pâinea vieţii, Isus a
spus: ,,cine crede în Mine, are viaţa veşnică” (6:47). La
sărbătoarea Înnoirii Templului, Isus a răspuns unor iudei care
L-au întrebat dacă El este Hristosul: ,,V-am spus … şi nu
credeţi … Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am
spus, nu sunteţi din oile mele” (10:25, 26). Atunci El a explicat: ,, Oile
Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu
le dau viaţă veşnică” (v. 27, 28). După moartea lui
Lazăr, Isus a spus Martei: ,,Eu sunt învierea şi viaţa. Cine
crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (11:25, 26). Isus a spus ucenicilor Săi:
,,credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii … Isus a
strigat: ,,Cine crede în Mine, nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe
Mine … Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine
crede în Mine să nu rămână în întuneric” (12: 36, 44, 46). La
ultima Lui cină pascală, Isus a spus: ,,Să nu vi se tulbure
inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi
credinţă în Mine … Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (14:1, 6). Aceste versete
arată că legătura dintre credinţă şi viaţa
veşnică a avut un loc central în mesajul lui Isus.
Pavel a scris deseori despre subiecte
teologice. Unul dintre acestea subliniază faptul că, credinţa
aduce harul iar harul aduce justificarea. ,,Prin credinţă, pentru ca
să fie prin har” justificarea noastră (Romani 4:16), şi ,,prin
credinţă am intrat în această stare de har” (5:2). Pavel a scris
lui Tit că ,,El ne-a mântuit pentru îndurarea Lui ca să fim socotiţi
neprihăniţi prin harul Său” (Tit 3: 5, 7). Credinţa este
centrată pe Isus Hristos; creştinul priveşte la Hristos prin
credinţă pentru eliberarea lui. Justificarea credinciosului nu este o
,,lucrare” a credinţei ci depinde numai de harul lui Dumnezeu.
Credinţa nu este o lucrare; credinţa noastră se datorează
harului. Luca a scris că fraţii din Efes ,,au crezut prin har”
(Faptele Apostolilor 18:27, în limba engleză). Pavel a scris bisericii din
Efes: ,,prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi
aceasta nu vine de la voi; ci este harul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). Astfel
harul devine disponibil credinciosului prin credinţă şi conduce
nu numai la a-l prezenta ca drept şi neprihănit înaintea lui Dumnezeu
dar îl şi ajută să trăiască o viaţă neprihănită.
Justificarea prin credinţă este
tema cărţii Romani. Pavel a scris: ,,Căci mie nu mi-e
ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă este puterea lui Dumnezeu
pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului apoi a Grecului;
deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă
Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă,
după cum este scris: ,,Cel neprihănit va trăi prin
credinţă” (Romani 1:16, 17). Această ultimă frază a
fost influenţată de traducerea lui Wycliffe din anul 1380 din textul
latin [în limba engleză, n. trad] a lui Habacuc 2:4. În limba greacă
este scris ,,acum cel neprihănit va
trăi prin credinţă”[8].
Mai târziu, Pavel explică modul în care Dumnezeu lucrează pentru a ne
face neprihăniţi prin
credinţă ca să putem avea viaţa veşnică (vezi
10:2-13, în special v. 5, 6).
La începutul discuţiei lui despre justificare, Pavel a scris: ,,Căci
nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii”
(Romani 3:20). Sub legământul cel nou, neprihănirea lui Dumnezeu se
manifestă separat de Lege care este vechiul legământ (v. 21). Acum
,,neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus
Hristos, [este] pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El” (v.
22). Omul este justificat, adică, declarat drept sau socotit
neprihănit de către Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos.
Hristos a fost trimis să fie ,, prin credinţa în sângele Lui, o
jertfă de ispăşire, ca să-şi arate neprihănirea
Lui” pentru iertarea păcatelor (v.25, 26; 4: 24, 25; 5:1).
Ispăşire este traducerea termenului grecesc folosit în Septuaginta
pentru capacul chivotului sau capacul scaunului îndurării (Levitic 16: 13,
14). Păcătosul este justificat prin ,,neprihănirea Lui în
aşa fel încât, [El] să fie neprihănit, şi totuşi,
să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:26).
Jertfa de Sine de pe cruce a lui Isus este cea care aduce
îndreptăţire şi nu eforturile omului de a ţine Legea.
Neprihănirea lui Hristos face posibil ca Dumnezeu să fie drept în
caracterul Său atunci când acordă îndreptăţire convertitului
credincios. Legea Mozaică nu aducea neprihănire. De aceea,
justificarea noastră este ,,prin credinţă, pentru ca să fie
prin har” (Romani 4:16).
Îndreptăţirea prin
credinţă este subliniată mai târziu în cartea Romani: ,,Deci,
fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin
credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos” (5: 1);
,,prin credinţă, am intrat în această stare de har” (v. 2);
,,Căci Hristos este sfârşitul [scopul] Legii, pentru ca oricine crede
în El, să poată căpăta neprihănirea” (10:4);
,,dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei
fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă
neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la
mântuire” (10:9, 10).
Această temă a justificării
prin credinţă primeşte atenţie şi în alte scrieri ale
lui Pavel. În acestea, el accentuează faptul că omul poate veni
iarăşi în relaţie cu Dumnezeu, nu prin faptele Legii ci prin
credinţă: ,,omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii,
ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos
Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în
Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit
neprihănit prin faptele Legii” (Galatanei 2:16); ,,nu având o
neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se
capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o
dă Dumnezeu prin credinţă” (Filipeni 3:9).
Pavel a scris mult despre importanţa
teologică a noului legământ care îl înlocuieşte pe cel vechi.
Accentuând credinţa în contrast cu lucrările Legii, Pavel corecta o
înţelegere greşită pe care unii creştini evrei din secolul
întâi le-au avut referitor la justificare. El a contrastat cei doi termeni
pentru a accentua faptul că harul este cel ce răscumpără pe
om. Acest lucru este arătat clar
în Efeseni 2: 8, 9: ,,Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin
credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este harul lui
Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Pavel s-a concentrat
asupra credinţei ca şi condiţie a mântuirii, în contrast cu
păzirea Legii, subliniind că mântuirea este un dar al harului şi
nu ceva câştigat. Credinţa devine mijlocul de a accentua că
neprihănirea este primită ,,prin harul Său, prin
răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit
mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de
ispăşire” (Romani 3:24, 25). Felul în care Pavel foloseşte
credinţa în contrast cu Legea (v. 21) arată că ea implică
mai mult decât a crede şi încredere; ea implică dedicare
faţă de Domnul Isus Hristos
şi de întregul set de învăţături creştine pe care El
le-a adus (Ioan 1:17). Galatenilor le-a scris: ,,am crezut şi noi în
Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin
credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu
va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:16). Vom reveni la
aceasta mai târziu după ce vom discuta un alt concept care se referă
la mântuirea omului.
Pavel a legat alte adevăruri spirituale
de credinţă. El a scris către ,,credincioşii care sunt în
Hristos Isus” din Efes că în Hristos ,,avem răscumpărarea, prin
sângele Lui iertarea păcatelor” (Efeseni 1:1,7) şi că Dumnezeu
,,ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos” (2:5). Pavel a scris
către ,,fraţii credincioşi în Hristos” din Colose despre vestea
credinţei lor, ca ei să se poarte ,,într-un chip vrednic de Domnul …
aducând roade în tot felul de fapte bune” (Coloseni 1:2, 10), şi că
Tatăl ,,ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a
strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui” (v. 13).
Galatenilor le-a scris despre ,,credinţa care lucrează prin dragoste”
(5:6). Referitor la experienţa lui cu Hristos, Pavel a spus: ,,Am fost
răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc …dar nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe
care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui
Dumnezeu” (2:20). Apoi a adăugat că prin credinţă,
creştinii primesc Duhul făgăduit (3:14).
Ce este această credinţă care
dă omului îndreptăţire sau neprihănire înaintea lui
Dumnezeu? Credinţa are câteva înţelesuri: siguranţa sau
încrederea în Dumnezeu, a te încredinţa Lui, a te bizui pe El. Noul
Testament foloseşte termenul credinţă în aceste sensuri.
Autorul epistolei către Evrei a
explicat câteva din învăţăturile elementare ale lui Hristos.
Printre ele a fost pocăinţa şi ,,credinţa în Dumnezeu”
(Evrei 6:1). Apoi, autorul a scris despre nevoia de răbdare, astfel ca,
după ce au făcut voia lui Dumnezeu, ei să primească ceea ce
le-a fost făgăduit. ,,Încă puţină vreme şi Cel ce
vine va veni şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va
trăi prin credinţă … Noi însă nu suntem din aceia care dau
înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă
pentru mântuirea sufletului” (10:37-39). Omul trebuie să se apropie de
Dumnezeu prin credinţă.
În capitolul 11 autorul dă câteva
exemple de oameni care au avut o credinţă ce a adus roade. Această
secţiune începe cu o definiţie a unui aspect al credinţei care
îi face plăcere lui Dumnezeu.
Şi credinţa
este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o
puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd … Prin
credinţă înţelegem că lumea a fost făcută prin
Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din
lucruri care se văd … Şi fără credinţă este cu
neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se
apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi
că răsplăteşte pe cei ce-L caută. Evrei 11:1, 3, 6
Credinţa este încredere sau
încredinţarea despre realitatea lucrurilor nădăjduite şi
dovada că Dumnezeu există. Credinţa nu este o acceptare
oarbă a existenţei lui Dumnezeu sau a Cuvântului Său. Credinţa
este zidită pe dovezi creştine, deoarece Dumnezeu a oferit suficiente
motive pentru a-i asigura pe oameni de adevărul creştinismului.
Credinţa este un act al minţii care se petrece datorită
influenţei harului şi lucrării Duhul Sfânt. Când un om îşi
realizează propria stare de păcat şi respectă dovezile ce
arată realitatea lui Dumnezeu, atunci el va trebui să se
întoarcă la Dumnezeu cu credinţă şi cu încrederea că
El îl va ajuta. Aceasta nu înseamnă că mintea este temelia credinţei.
Credinţa se fundamentează pe dovezile pe care Dumnezeu le-a
lăsat în natură, în Cuvântul Său şi în Fiul Său.
Dovezile pe care Dumnezeu le dă omului
sunt o bază suficientă pentru credinţă, aşa că
putem spune, aşa cum a zis Pavel: ,,căci ştiu în cine am crezut.
Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească
ce I-am încredinţat” (2 Timotei 1:12). Ioan a scris că ,,ştim
că suntem din Dumnezeu (1 Ioan 5:19). Pavel a considerat realizările
lui lumeşti ca fără de valoare în căutarea lui după
Hristos ,,şi să-L cunosc pe El” (Filipeni 3:10). Pavel a arătat
bisericii din Galatia că a fost o vreme când ei nu L-au cunoscut pe
Dumnezeu, dar că acum au ,,cunoscut pe Dumnezeu” (Galateni 4:9). Scriind
bisericii din Efes, el a mulţumit când a auzit despre credinţa lor,
ca ,,Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi
de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii
inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui”
(Efeseni 1:17, 18). El a mai scris că ,,este bun şi bine primit
înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru …ca să vină la
cunoştinţa adevărului “ (1 Timotei 2:3, 4). Harul lui Dumnezeu a
fost dat prin Isus Hristos astfel ca cei din Corint să fie
îmbogăţiţi ,,în toate privinţele” (1 Corinteni 1:5).
Creştinii Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu deoarece El le dă har
şi cunoştinţă.
Scriitorul epistolei către Evrei nu
dă în capitolul 11 o definiţie formală a credinţei ci
arată câteva din caracteristicile acesteia. Evrei 11:6 arată
două ingrediente ale credinţei – că Dumnezeu există şi
că El va răsplăti pe cei ce-L caută. Omul trebuie să
aibă credinţă în Dumnezeu chiar dacă nu L-a văzut. De
asemenea, omul trebuie să creadă că Dumnezeu va judeca pe
toţi şi va răsplăti pe cei Cel caută din toată
inima. Dacă omului îi lipsesc aceste două ingrediente ale
credinţei, el nu va face nici un efort pentru a căuta
răscumpărarea lui Dumnezeu. Evrei 11 oferă multe exemple de
credinţă în acţiune.
O altă calitate a credinţei este
încrederea. Termenul grecesc pistis,
tradus prin credinţă, înseamnă ,,a se încrede”. Credinţa
aşa cum o considerăm, implică încredere în Dumnezeu, Isus
Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu. Încrederea este subliniată în
Vechiul Testament, iar unul din personajele principale, Avraam, este un exemplu
notabil de credinţă şi încredere în Dumnezeu. De exemplu, atunci
când Avraam avea nouăzeci şi nouă de ani şi încă nu
avea copii, Dumnezeu i-a apărut şi i-a spus:
Eu sunt Dumnezeul Cel
Atotputernic. Umblă înaintea Mea, şi fi fără
prihană.Voi face un legământ între Mine şi tine, şi te voi
înmulţi nespus de mult …Iată legământul Meu, pe care-l fac cu
tine: vei fi tatăl multor neamuri. Genesa 17: 1, 2, 4
Deşi era greu pentru Avraam să
înţeleagă cum se va îndeplini promisiunea lui Dumnezeu, el L-a crezut pe Dumnezeu, iar Dumnezeu a fost
credincios.
Sara a rămas
însărcinată, şi a născut lui Avraam un fiu la
bătrâneţe, la vremea hotărâtă , despre care-i vorbise
Domnul … Avraam era în vârstă de o sută de ani, la naşterea
fiului său Isaac. Genesa 21:1-7, 12
Credinţa lui Avraam în Dumnezeu a fost
încercată dincolo de orice experienţă normală. El L-a
crezut pe Dumnezeu că urmaşii lui vor fi la fel de numeroşi ca
şi stelele. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Avraam: ,,Ia pe fiul tău, pe
singurul tău fiu , pe care-l iubeşti, pe Isaac în ţara Moria
şi adu-l ca ardere de tot” (Genesa 22:2). În ţara Moria, Avraam a
spus celor doi slujitori: ,,Rămâneţi aici … eu şi băiatul
ne vom duce până acolo să ne închinăm, şi apoi ne vom
întoarce la voi” (v. 5). Apoi el a plecat pe munte să-l jertfească pe
Isaac. Cu deplină încredere în Dumnezeu, Avraam l-a legat şi l-a pus
pe altar (Avraam se aştepta ca Dumnezeu să îl învie pe Isaac
după jertfire). Tocmai pe când Avraam era gata să-l jertfească
pe fiul său, a apărut un înger al Domnului zicând: ,,Să nu pui
mâna pe băiat, şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum
că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe
singurul tău fiu, pentru Mine” (v. 12). Pavel l-a folosit pe Avraam pentru
a arăta că el a fost socotit neprihănit prin credinţă
(Romani 4) şi că legământul lui Dumnezeu cu Avraam a fost bazat
pe credinţă (Galatani 3).
Încredere nu înseamnă
,,credinţă” în ceva necunoscut. Aşa cum a scris Pavel:
,,căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că
El are putere să păzească ce i-am încredinţat” (2 Timotei:12).
Încrederea este înrădăcinată în cunoaştere bazată pe
dovezi şi semne suficiente (Ioan 20:30, 31).
Un al doilea aspect al credinţei care
se mai poate observa la Avraam, este acela de predare de sine lui Dumnezeu. La
prima chemare a lui Dumnezeu, Avraam şi-a demonstrat credinţa plecând
din ţara lui (Genesa 12:1); iar de-a lungul vieţii lui el a avut o
relaţie de tip familial cu Dumnezeu care a implicat o continuă
predare de sine voinţei lui Dumnezeu. Apostolul Iacov comentează:
,,Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin
fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că
credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte,
credinţa a ajuns desăvârşită” (Iacov 2:21, 22). Aşa
cum a scris Wenger: ,,Nu este suficient ca cineva să fi fost mântuit în
momentul convertirii; este la fel de necesar ca să se menţină o
viaţă de sfinţenie şi ascultare. Acesta este un aspect al
credinţei mântuitoare”[9].
Credinţa conduce la o viaţă
care caută să placă lui Dumnezeu şi să asculte
poruncile lui Hristos. Pavel ilustrează aceasta spunând că ,,mă
silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi
înaintea oamenilor” (Faptele Apostolilor 24:16); el a căutat
să-şi continue alergarea şi să ,,mă port aspru cu
trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am
propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Corinteni
9:27).
Evrei 11 este deseori numit ,,capitolul credinţei”. Dar deoarece multe din exemplele de credinţă arată că faptele au urmat credinţei, se poate denumi şi ,,capitolul faptelor”. De exemplu, autorul a scris: ,,Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună” (v. 4); ,,pr