Evreii, poporul ales, au avut o lungă
istorie de răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu şi un lung drum
până să înveţe importanţa împlinirii voii lui Dumnezeu. În
final, după cei şaptezeci de ani de robie ai lui Iuda în captivitatea
babiloniană, evreii s-au vindecat de idolatrie. Această vindecare nu
le-a rezolvat problemele deoarece existenţa lor naţională a fost
afectată de faptul că mulţi evrei au fost împrăştiaţi
printre neamuri. Rămăşiţa din Ţara Promisă a
dezvoltat religia iudaică. Pentru ei, pendulul a oscilat de la
răzvrătire la un legalism strict bazat pe interpretarea orală
şi literală a Legii. Dumnezeu dorea ca evreii să se schimbe, dar
această schimbare dominată de o dorinţă plină de zel pentru
litera Legii i-a condus la pierderea spiritului şi a scopului Legii.
Astfel, ei au clădit un întreg sistem de tradiţii ce erau ferm
întemeiate nu pe spiritul şi scopul Legii ci pe litera ei.
Acest accent pus pe ascultarea strictă
a literei Legii şi a tradiţiei bătrânilor a fost o sursă a
conflictului ce s-a iscat mai târziu între conducătorii iudeilor şi
Isus. A fost o cauză a opoziţiei crescânde a Fariseilor şi
cărturarilor faţă de Isus, care în cele din urmă a condus
la crucificarea Lui. Isus a încercat să-i îndrepte atunci când ei I-au
acuzat ucenicii de încălcarea datinei bătrânilor. El i-a întrebat:
,,Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinei
voastre?” (Matei 15:3). El a arătat spre porunca a cincea ,,Cinsteşte
pe tatăl tău şi pe mama ta” (v. 4) şi le-a adus aminte
că ei susţineau: ,,Cine va
zice tatălui său sau mamei sale: ,,Ori cu ce te-aş putea ajuta,
l-am închinat lui Dumnezeu”, nu mai este ţinut să cinstească pe
tatăl său sau pe mama sa” (v. 5, 6). Prin aceasta ei au ,,desfiinţat
astfel cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei” (v. 6). Isus le-a aplicat
şi o profeţie din Isaia: ,,Norodul acesta se apropie de Mine cu gura
şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.
Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături
nişte porunci omeneşti” (v. 8, 9; vezi Marcu 7:1-13; Isaia 29:13).
Legalismul evreilor a fost adus în biserica
primară ameninţând să pervertească mesajul Evangheliei.
Legalismul nu numai că a adus confuzie în mintea unora dintre
creştinii primului secol, ci şi a făcut ca unii apostoli şi
conducători ai bisericii să nu poată înţelege
semnificaţia Legii şi a relaţiei acesteia cu Evanghelia.
Mulţi conducători ai bisericii
primare nu au înţeles că răscumpărarea era pentru toţi
oamenii, că Neamurile nu trebuiau să se conformeze Legii mozaice ca
să devină creştini şi că evreii creştini nu mai
trebuiau să continue sub Lege. Petru însuşi s-a confruntat cu aceasta.
A fost nevoie de un înger, un sutaş roman numit Corneliu şi o viziune
pentru ca Petru să înţeleagă că Evanghelia a fost dată
tuturor oamenilor. Fiind într-o călătorie, Petru şi-a dorit ceva
de mâncare. În timp ce i se pregătea de mâncare, Petru a căzut într-o
răpire sufletească. A văzut un obiect ca o faţă de
masă mare coborându-se din ceruri ce conţinea toate felurile de
animale cu patru picioare, târâtoare şi păsări. ,,Şi un
glas i-a zis: ,,Petre, scoală-te, taie şi mănâncă”.
,,Nicidecum, Doamne” a răspuns Petru. ,,Căci niciodată n-am
mâncat ceva spurcat sau necurat” (Faptele Apostolilor 10:13, 14). Atunci vocea
i-a spus: ,,Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat”
(v. 15).
,,Petru nu ştia ce să creadă
despre înţelesul vedeniei, pe care o avusese” (Faptele Apostolilor 10:17).
Atunci au venit trei oameni şi i-au spus: ,,Sutaşul Corneliu, om
drept şi temător de Dumnezeu” (v. 22) a fost îndemnat de un înger să-l caute şi să
asculte tot ceea ce avea să-i spună. Petru a mers la Corneliu şi
i-a spus: ,,Ştiţi că nu este îngăduit de Lege unui Iudeu
să se însoţească cu unul de alt neam, sau să vină la
el; dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau
necurat. De aceea, am venit fără cârtire când m-aţi chemat” (v.
28, 29). Petru a explicat mai târziu: ,,În adevăr, văd că
Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El,
şi lucrează neprihănire este primit de El” (v. 34, 35). Apoi
le-a spus despre Isus Hristos.
A considera că Neamurile pot fi mântuite fără a deveni evrei a fost ceva nou pentru Petru şi alţi conducători ai bisericii primare. Apostolii au primit Marea Însărcinare pentru a predica Evanghelia la toate Neamurile (Matei 28:19; Luca 24:47; Faptele Apostolilor 1:8), dar ei au realizat cu greu faptul că aceasta însemna a predica şi altora în afară de evrei şi prozeliţii lor. Totuşi au fost unii care au predicat şi altora, aşa cum a fost predicarea lui Filip printre samariteni (Faptele Apostolilor 8). Totuşi, în mare parte, idea că evreii erau poporul ales al lui Dumnezeu iar Neamurile erau privite ca ,,necurate” era adânc înrădăcinată în gândirea evreilor, influenţând mărturia lor. Primii creştini nu au putut înţelege deplina semnificaţie a experienţei lui Petru cu Corneliu. Atunci când au fost împrăştiaţi datorită persecuţiei pornite după uciderea cu pietre a lui Ştefan, ei au continuat să predice Cuvântul ,,numai Iudeilor” (Fapte 11:19).
Treptat, Cuvântul s-a răspândit de la evrei la Neamuri. Pe măsură ce în biserică intrau tot mai mulţi dintre Neamuri, modul în care ei se relaţionau la Lege a devenit un subiect important. Conducătorii bisericii ştiau că Dumnezeu nu mai favoriza pe cineva anume, dar însemna aceasta că cei convertiţi dintre Neamuri puteau ignora Legea mozaică?
Acest subiect a ajuns la un punct culminant
atunci când unii Iudei au mers să le spună celor dintre Neamuri:
,,Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui
Moise, nu puteţi fi mântuiţi” (Faptele Apostolilor 15:1). Aceasta a
iscat un ,,viu schimb de vorbe şi păreri deosebite” (v. 2). În final,
pentru a rezolva această situaţie, Pavel şi Barnaba (doi dintre
cei ce au lucrat mult printre Neamuri) au fost însărcinaţi să
meargă la Ierusalim împreună cu alţii să discute cu
ceilalţi apostoli şi bătrâni. S-a organizat o
conferinţă pentru a afla voia lui Dumnezeu asupra acestui subiect.
Printre primii care a vorbit a fost Petru.
El şi-a explicat experienţa anterioară cum că Dumnezeu
,,n-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a
curăţit inimile prin credinţă” (15:9). ,,Acum dar, de ce
ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe
care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Ci
credem că noi, ca şi ei, suntem mîntuiţi prin harul Domnului
Isus” (v. 10, 11).
Duhul Sfânt i-a condus pe apostoli la concluzia
că Neamurile nu trebuiau să ţină Legea mozaică, ci
doar să se abţină de la idolatrie, imoralitate, dobitoace
sugrumate şi sânge (Fapte 15:20, 28, 29). Aceste decizii nu au fost
rezultatul gândirii omului ci au implicat revelaţia dată apostolilor
aleşi ai Domnului.
Această conferinţă nu a
rezolvat subiectul pentru toţi. Unii încă mai gândeau că
creştinii trebuie să trăiască în supunere faţă de
Legea mozaică. Iudaizatorii (aceia care insistau că orice
creştin trebuie să păzească Legea mozaică) au
ţinut deschis acest subiect până la sfârşitul primului secol,
multe din cărţile Noului Testament fiind scrise pentru a explica
relaţia dintre Legea mozaică şi credinţa
creştină. Printre aceste cărţi sunt Galateni, Romani
şi Evrei.
Cea mai timpurie carte a lui Pavel ce se
referă la relaţia dintre Legea mozaică şi
credinţă este epistola către Galateni. Bisericile din Galatia
erau compuse în cea mai mare parte din Neamuri. Problema aceasta a relaţiei
dintre Lege şi credinţă a apărut aici datorită unor
anumiţi iudei creştini (iudaizatori) care au venit şi au
învăţat că cei convertiţi la credinţă dintre
Neamuri trebuie să ţină Legea lui Moise pentru a putea fi mântuiţi.
Pavel a văzut aceasta ca ,,o altă evanghelie”, una pervertită,
străină de ceea ce el le-a predicat (Galateni 1:6).
Pavel a accentuat faptul că Evanghelia
pe care el a predicat-o ,,nu este de obârşie omenească”, ci că a
primit-o ,,prin descoperirea lui Isus Hristos” (Galateni 1:11,12). El le-a spus
de relaţia pe care o are cu ceilalţi apostoli şi cum gruparea
celor ce susţineau tăierea împrejur le-a creat probleme şi
înainte. Astfel că problema cu care se confruntau galatenii nu era una
nouă; alţii avuseseră de-a face cu ea înainte.
Pentru a le clarifica Evanghelia, Pavel le-a
scris: ,,ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele
Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în
Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi
prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni
nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:16).
Întrebarea care s-a ridicat probabil în
mintea creştinilor galateni, sub influenţa celor ce susţineau
tăierea împrejur era: ,,Dacă mântuirea vine prin credinţă,
cum au fost socotiţi neprihăniţi cei ce au trăit înainte de
Hristos? A fost Avraam socotit neprihănit prin faptele lui? S-a schimbat
temelia neprihănirii?” Pentru a răspunde la aceste întrebări,
Pavel citează din Genesa: ,,Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi
credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire” (Galateni
3:6; Genesa 15:6; Romani 4:3). Nu s-a spus nimic despre faptele Legii,
această bază a neprihănirii rămânând în vigoare. ,,Fii ai
lui Avraam sunt cei ce au credinţă” (v. 7). Pavel a explicat aceasta
arătând că ,,Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că
Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a
vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: ,,Toate Neamurile
vor fi binecuvântate în tine” (v. 8). Aceia care nu acceptă această
TEMELIE ci se bizuie pe fapte nu vor primi această binecuvântare. Ei sunt
,,sub blestem; pentru că este scris: ,,Blestemat este oricine nu
stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le
facă” (v. 10). Legea la care Pavel se referă aici este legea
mozaică, cele zece porunci, sistemul elaborat de jertfe şi închinare,
reglementările civile şi sociale, etc., care sunt găsite în
primele cinci cărţi ale Vechiului Testament. Scopul acestei legi nu a
fost să socotească neprihănit pe om. Vechiul Testament
afirmă: ,,cel neprihănit va trăi prin credinţa lui”
(Habacuc 2:4). ,,Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice:
,,Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele. Hristos ne-a
răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi –
fiindcă este scris: ,,Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” – pentru
ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în
Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul
făgăduit” (Galateni 3:12-14).
Problemele celor ce susţineau
tăierea împrejur erau cauzate de eşecul lor de a înţelege
că promisiunile făcute lui Avraam şi seminţei lui nu erau
fundamentate pe ascultarea Legii. Promisiunile au fost făcute
,,seminţei” nu ,,seminţelor” (Galateni 3:16). Promisiunea s-a referit
la unul, nu la mulţi. Iar acest Unul este Hristos. Legea nu a anulat sau
alterat această promisiune: ,,Un testament, pe care l-a întărit
Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca
făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită
după patru sute treizeci de ani” (v. 17). Legea nu a invalidat legământul
făcut de Dumnezeu cu Avraam. Aşa că dacă pretindem
binecuvântările promise lui Avraam şi urmaşilor lui, nu o facem
pe baza Legii ci pe cea a credinţei.
Pavel după ce a combătut ideea
că Legea este asociată promisiunii, a continuat răspunzând la întrebarea
care urmează în mod logic: ,,Atunci pentru ce este Legea?” (Galateni
3:19). El a răspuns afirmând: ,,Ea a fost adăugată din pricina
călcărilor de lege, până când avea să vină
,,Sămânţa”, căreia îi fusese făcută
făgăduinţa”. Era necesară să limiteze şi să
ţină pe om în frâu până la venirea Sămânţei. Legea a
fost un ,,îndrumător spre Hristos”(v. 24). A fost numai un lucru temporar,
,,după ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.
Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în
Hristos Isus” (v. 25, 26). Deoarece omul nu mai este sub îndrumător ,,nu
mai este nici Iudeu, nici Grec” în Hristos (v. 28). Creştinii sunt ,,una
în Hristos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi
,,sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă”
(v. 28, 29).
Pavel i-a avertizat pe cititorii lui să
nu se întoarcă la ,,acele învăţături începătoare,
slabe şi sărăcăcioase” ale Legii (Galateni 4:9), căci
prin promisiune ei le au prin Hristos. Pavel se temea că unii făceau
aceasta prin ţinerea de ,,zile, luni, vremi şi ani” (v. 10).
Făcând aceste lucruri pentru căpătarea mântuirii sau zicând
că cineva trebuie să primească tăierea împrejur pentru a fi
mântuit, persoana este separată de Hristos şi a ,,căzut din har”
(5:4). Problema este că ,,nici tăierea împrejur, nici netăierea
împrejur n-au vreun preţ” (v. 6). Ceea ce contează este
,,credinţa care lucrează prin dragoste”(5:6) şi ,,a fi o
făptură nouă” (6:15).
Relaţia dintre creştin şi
Legea lui Moise a fost o problemă nu numai în Galatia. Pavel a scris
şi creştinilor din Roma despre această relaţie. Tema
cărţii Romani este aceeaşi ca şi a epistolei către
Galateni, dar Romani este o carte mai lungă, ce conţine şi
subiecte adiţionale. Tema ei este: ,,Căci mie nu mi-e ruşine de
Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru
mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului;
deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă
Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă,
după cum este scris: ,,Cel neprihănit va trăi prin
credinţă” (Romani 1:16, 17).
Iudeii au crezut că ei erau
favorizaţi de Dumnezeu pentru că erau copiii lui Avraam. Ei aveau o
legătură specială cu Dumnezeu ca şi naţiune
aleasă; cu toate acestea şi ei aveau nevoie de mântuire prin
credinţă. Pentru ai face să înţeleagă acest lucru,
Pavel a început să le scrie despre păcatele Neamurilor trăgând
concluzia că ,,Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei
necinstiri ale lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a
oamenilor” (Romani 1:18). Evreii ştiau că Neamurile sunt din cale
afară de rele. Pavel portretizează această răutate în
Romani (1:18-31).
Iudeii puteau fi de acord cu Pavel că
,,Dumnezeu i-a lăsat [pe Neamurile păcătoase] în voia lor” (Romani
1:24, 26, 28). În gândirea iudeilor, Neamurile meritau moartea spirituală.
Când iudeii au citit epistola lui Pavel către Romani, fără
îndoială erau bucuroşi că erau separaţi de Neamuri. Dar
continuând citirea epistolei au rămas surprinşi. ,,Aşa dar, omule,
oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi;
căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur;
fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri” (2:1).
Iudeii le judecaseră corect pe Neamuri, dar iudeii nu erau mai buni
deoarece făceau aceleaşi lucruri. Iudeii, de asemenea, au refuzat
să facă voia lui Dumnezeu fiind nedrepţi şi fără
evlavie.
Evreii au înţeles greşit
însemnătatea bunătăţii, îndurării şi
răbdării lui Dumnezeu pentru ei. Dumnezeu nu era dispus să
treacă cu vederea păcatele lor doar pentru faptul că erau
poporul ales. Pavel i-a întrebat dacă înţeleg ce înseamnă
,,bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi
îndelungei lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui
Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:4). Deoarece
inima iudeilor era împietrită şi nu se pocăiau, ei îşi
adunau ,,o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a
arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va
răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da
viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine,
caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie
celor ce din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi
ascultă de nelegiuire” (v. 5-8). Lucrul important nu era dacă o
persoană era iudeu sau dintre Neamuri, deoarece ,,necaz şi
strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul” (v. 9),
şi ,,slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face
binele” fie că este iudeu sau dintre Neamuri. ,,Căci înaintea lui
Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului” (v. 11).
,,Toţi cei ce au păcătuit
fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au
păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege” (Romani
2:12). Vor fi socotiţi neprihăniţi nu cei ce aud legea ci cei ce
o respectă. Totuşi, aceia dintre Neamuri care, deşi nu au lege,
,,fac din fire lucrurile Legii” pot fi socotiţi neprihăniţi (v.
14).
Pavel le-a explicat apoi, că a fi
tăiat împrejur poate avea sau poate să nu aibă vreo valoare.
,,Tăierea împrejur, negreşit, este de folos dacă împlineşti
Legea; dar dacă tu calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge
netăiere împrejur” (Romani 2:25). Astfel că actul fizic de
tăiere împrejur nu face pe cineva un iudeu adevărat. ,,Ci Iudeu este
acela care este Iudeu înlăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a
inimii, în duh, nu în slovă” (v. 29).
Dacă aşa stau lucrurile, care este
,,întâietatea Iudeului, sau care este folosul tăierii împrejur?” (Romani
3:1). Dacă a fi unul din poporul ales şi a fi tăiat împrejur nu
poate îndreptăţii pe cineva înaintea lui Dumnezeu, atunci ce avantaje
are un Iudeu? Pavel dă un răspuns la aceasta. El spune că Iudeul
are un avantaj. ,,Şi mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au
fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu” (v. 2). Dar iudeul nu stă
mai bine în alte privinţe. ,,Toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub
păcat, după cum este scris: ,,Nu este nici un om neprihănit,
nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu
este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au
abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care
să facă binele, nici unul măcar” (v. 9-12).
Fiecare va fi găsit vinovat ,,înaintea
lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui,
prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a
păcatului” (Romani 3:19, 20). Scopul Legii este să descopere
păcatul, nu să fie o bază a neprihănirii înaintea lui
Dumnezeu. Această neprihănire ,,vine prin credinţa în Isus
Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este
nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sunt
lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi
neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin
răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit
mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele lui, o jertfă de
ispăşire” (v. 21-25). Legea şi proorocii mărturisesc despre
Isus Hristos (v. 21).
Acum, în era creştină,
,,neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus
Hristos, [este] pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El”
(Romani 3:22). Omul este socotit neprihănit, adică declarat
neprihănit, achitat, eliberat, fără condamnare, etc., prin
credinţa în Isus Hristos. El a fost trimis să fie ,,prin
credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca
să-Şi arate neprihănirea Lui” (v. 25). Prin sângele lui Hristos,
cel convertit poate găsi iertare şi viaţa veşnică.
Punând credinţa în contrast cu faptele
Legii, Pavel arată că prin credinţă se înţelege
credinţa în cine este Isus Hristos şi acceptarea învăţăturilor creştine.
Credinţa este mai mult decât a crede şi încredere; ea reprezintă
modul în care Dumnezeu socoteşte neprihănit pe om sub legământul
cel nou. Credinţa creştină este mai mult decât numai credinţă, aşa cum
am văzut deja, ea include pocăinţă, naştere din nou
şi ucenicie. Harul care aduce îndreptăţirea dă naştere
în păcătos la o nouă natură care este moartă
faţă de păcat dar vie faţă de neprihănire.
Păcătosul este socotit neprihănit ,,prin neprihănirea Lui
în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să
socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:26). Prin
acceptarea neprihănirii lui Hristos în locul păcatelor celui care se
pocăieşte, Dumnezeu este drept faţă de caracterul Său
atunci când declară neprihănit pe cel păcătos. Hristos este
Cel ce obţine neprihănirea şi nu omul prin împlinirea Legii
Vechiului Testament. Răscumpărarea prin credinţa în Isus
înseamnă că nimeni nu se poate mândri pentru că este unul dintre
cei aleşi sau datorită lucrurilor pe care le face. ,,Omul este
socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii …
Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin
credinţă, pe cei tăiaţi împrejur şi tot prin
credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur” (v. 28, 30).
Dacă aşa stau lucrurile, ,,ce vom
zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul
nostru Avraam?” (4:1). A fost el socotit neprihănit prin fapte? Nu! Scriptura
spune: ,,Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca
neprihănire” (v. 3; Genesa 15:6). Avraam nu a fost considerat
neprihănit pentru faptele făcute ci pentru că a crezut în
Dumnezeu. ,,Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe
păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este
socotită ca neprihănire” (Romani 4:6). Apoi, Pavel trage o concluzie
importantă comparând diferenţa dintre momentul credinţei şi
momentul tăierii împrejur a lui Avraam. ,,Căci zicem că lui
Avraam credinţa ,,i-a fost socotită ca neprihănire”. Dar cum i-a
fost socotită? După, sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu
când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Apoi a primit
ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o
căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur.
Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred,
măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să
li se socotească şi lor neprihănirea aceasta” (v. 9-11).
Astfel, ,,făgăduinţa
făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni
lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei
neprihăniri, care se capătă prin credinţă. Căci,
dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este
zadarnică, şi făgăduinţa este nimicită; pentru
că Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici
călcare de lege” (Romani 4:13-15). Legea nu ne face moştenitori ai
promisiunii făcute lui Avraam. Scopul Legii nu a fost să aducă
mântuirea ci cunoştinţa păcatului. Noi devenim moştenitori
prin neprihănirea credinţei.
Deoarece mântuirea vine prin
credinţă, ea este prin har şi este un dar dat tuturor celor ce
au ,,credinţa lui Avraam” (Romani
4:16). Avraam a avut o credinţă puternică. Atunci când i s-a spus ,,Te-am rânduit
să fi tatăl multor neamuri” (v. 17), el nu avea nici un copil.
Totuşi, ,,împotriva oricărei nădejdi el a crezut … şi,
fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul
său, care era îmbătrânit, - avea aproape o sută de ani, - nici
la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit
de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci,
întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin
încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să
şi împlinească” (v. 18-21). Avraam a crezut Cuvântul lui Dumnezeu
şi a fost convins că promisiunea lui Dumnezeu se va împlini.
Credinţa lui a condus la acţiune şi a rămas un exemplu
pentru oameni prin Cuvântul scris.
Neprihănirea ,,ne va fi socotită,
nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos,
Domnul nostru, care a fost dat din pricina păcatelor noastre, şi a
înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi”
(Romani 4:24, 25). Isus a murit pentru păcatele noastre ca noi ,,să
trăim pentru neprihănire” (1 Petru 2:24; 2 Corinteni 5:21; 1 Ioan
3:6-10).
Concluzia la discuţia din Romani
capitolul 4 este dată în capitolul 5. ,,Deci, fiindcă suntem
socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu
Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui îi datorăm faptul că,
prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care
suntem” (v. 1, 2). Această pace a venit pentru că ,,pe când eram noi
încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit
pentru cei nelegiuiţi” (v. 6). Acum avem nădejde ,,pentru că
dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în sufletele noastre prin Duhul
Sfânt” (Romani 5:5). Jertfa lui Hristos pe cruce nu este ceva ce un om ar putea
aştepta de la un alt om: ,,Pentru un om neprihănit cu greu ar muri
cineva” (v. 7). Isus Hristos a fost diferit datorită dragostei lui
Dumnezeu dinlăuntrul Lui. Dumnezeu şi-a arătat ,,dragostea
faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă
păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (v. 8). Pentru că El
a făcut acest lucru pentru noi ,,atunci când eram vrăjmaşi”, noi
ne putem aştepta ca ,,mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu
El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (v. 10). Hristos a murit pentru
păcătoşi atunci când noi eram vrăjmaşi cu Dumnezeu,
şi acum ,,cu mult mai mult” suntem împăcaţi şi
mântuiţi prin Hristos cel înviat.
Beneficiul ce rezultă din moartea lui
Isus – împăcarea cu Dumnezeu – este un ,,dar gratuit” pentru toţi
oamenii care îndeplinesc condiţiile necesare. Transferul acestui beneficiu
este diferit de modul în care s-a făcut transferul consecinţelor
păcatului lui Adam. Beneficiul jertfei lui Isus este mult mai mare decât
greşeala lui Adam, care a adus moartea la toţi oamenii. Păcatul
lui Adam a cauzat transmiterea naturii păcătoase şi moartea la
toţi descendenţii lui. Din această cauză noi avem o
natură care ne face pe fiecare să păcătuim, adică
să ne răzvrătim şi să nu ascultăm de Cuvântul lui
Dumnezeu. Această pervertire a fost transmisă fiecăruia dintre
noi prin natura noastră decăzută.
Adam a adus păcatul asupra tuturor
printr-o transmitere naturală, dar darul harului lui Hristos a avut un
efect mult mai mare: ,,cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe
care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus
Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi” (Romani 5:15). Harul
întrece cu mult mai mult efectele păcatului lui Adam. El are putere
să înlăture natura răzvrătită a tuturor celor ce se
află sub influenţa păcatului şi să aducă
pocăinţa, regenerarea şi creşterea spirituală.
Păcatul lui Adam a adus moartea, dar Hristos a adus viaţă celor
morţi. A aduce viaţă este o realizare mult mai mare decât a aduce
moarte.
Pavel prezintă în contrast modul în
care greşeala unui om a adus condamnarea şi cum ascultarea Unuia
(Isus Hristos) a adus neprihănirea multor oameni:
printr-o singură
greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii,
tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru
toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.
Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au
fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea
unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.
Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească
greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a
înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a
stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să
stăpânească dând neprihănirea, ca
să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.
Romani 5:18-21
Aşa cum am văzut, Pavel a insistat
pe tema îndreptăţirii prin credinţă arătând că
nimeni nu este socotit neprihănit (justificat) prin păzirea Legii.
Autorul cărţii Evrei, după cum vom vedea mai târziu, a explicat
cum a adus Isus o cale mult mai bună decât aceea a ascultării de
Lege. Când Pavel a explicat relaţia dintre harul noului legământ cu
legea mozaică, el a realizat că unii puteau înţelege greşit
şi că unii vor gândi că au devenit liberi să facă ceea
ce doresc. El a ridicat aceste posibile probleme prin întrebarea: ,,Ce vom zice
dar? Să păcătuim mereu ca să se înmulţească
harul?” (Romani 6:1).
Răspunsul la această întrebare
este simplu: ,,Nicidecum! Noi care am murit faţă de păcat, cum
să mai trăim în păcat?” (Romani 6:2). Creştinul a fost
botezat în moartea lui Hristos şi a fost îngropat cu El pentru a învia cu
El ca să trăiască o viaţă nouă (v. 4). În
această uniune ,,ne-am făcut una cu El, printr-o moarte
asemănătoare cu El” şi chiar mai mult suntem uniţi cu El
,,printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (v. 5). ,,Omul nostru cel
vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul
păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca
să nu mai fim robi ai păcatului” (v. 6). Aşa cum Hristos a fost
înviat dintre cei morţi şi ,,trăieşte pentru Dumnezeu”
(v.10) la fel este şi cu creştinul. El trebuie să realizeze
că el este mort faţă de păcat dar viu pentru Dumnezeu, prin
Isus Hristos, Domnul nostru (v. 11). Urmarea firească a acestei uniri cu
Hristos este că creştinul nu va mai lăsa păcatul să
domnească în trupul lui muritor şi nu va mai trăi în nelegiuire
(v. 12, 13).
Noua viaţă a creştinului nu
mai este sub domnia păcatului, deoarece el nu mai este sub Lege, ci sub
har (v. 14). Scopul planului de răscumpărare este să elibereze
omul de sub natura lui păcătoasă, care îl conduce la neascultare
faţă de Dumnezeu şi să-l întoarcă la Dumnezeu în
aşa fel încât să dorească să facă voia lui Dumnezeu.
Aceasta era ceva ce legea mozaică nu putea niciodată face.
Împăcarea cu Dumnezeu se poate primi numai prin harul Său care face
posibil ca omul să se pocăiască, să se nască din nou
şi să devină ucenic al lui Isus Hristos.
Pavel întăreşte acest argument
punând aceiaşi întrebare şi dând acelaşi răspuns. De
această dată el îşi explică răspunsul prin
ilustraţia cu robia. O persoană este robul celui pe care-l
ascultă, ,,fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie
că este vorba de ascultare care duce la neprihănire” (Romani 6:16).
Pavel spune că putem mulţumi lui Dumnezeu că deşi
odată eram robi în păcat ,,aţi ascultat acum din inimă de
dreptarul învăţăturii, pe care aţi primit-o. Prin chiar
faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi
făcut robi ai neprihănirii” (v. 17, 18).
Ilustraţia cu robia este explicată
în continuare. Pavel spune că creştinul are un nou stăpân. El
scrie: ,,după cum odinioară v-aţi făcut mădularele
voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa
că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum
trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale
neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră”
(Romani 6:19). Pe ,,când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi
faţă de neprihănire” (v. 20), ,,dar acum, odată ce aţi
fost izbăviţi de păcat, şi v-aţi făcut robi ai
lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa
veşnică” (v. 22).
Procesul de transformare într-o
persoană sfântă este cunoscut ca ,,sfinţire”. Termenul sfinţire înseamnă să fi
făcut sfânt şi este îndeplinit de puterea Duhului Sfânt (Romani
15:16; 2 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:2). Îndreptăţirea şi
sfinţirea nu pot fi separate. Nu se poate ajunge la îndreptăţire
fără sfinţire şi nici la sfinţire fără a fi
îndreptăţit. Acestea sunt lucrări separate ale Duhului Sfânt
care se petrec în acelaşi timp. Îndreptăţirea este lucrarea
harului lui Dumnezeu care face pe păcătos neprihănit.
Sfinţirea este punerea deoparte iniţială şi creşterea
ulterioară în sfinţenie.
Tema harului care ne eliberează de
puterea păcatului şi ne ajută să ne dăm lui Hristos,
din Romani capitolul 6, este subliniată şi în alte epistole ale
apostolului Pavel. El a scris corintenilor că ,,dragostea lui Hristos ne
strânge” deoarece ,,dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi
deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce
trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi ci
pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Corinteni 5:14, 15). El
continuă: ,,Căci, dacă este cineva în Hristos este o
făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate
lucrurile s-au făcut noi” (v. 17). Acestea sunt lucrurile pe care Le-a
făcut Hristos pentru noi. El a împăcat lumea cu El pentru ca ,,noi
să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (v. 21).
În epistola către Galateni, Pavel îi
îndeamnă pe cititori să umble ,,cârmuiţi de Duhul, şi nu
împliniţi poftele firii pământeşti” (5:16). Cei care
cedează în faţa poftelor firii pământeşti sunt
avertizaţi că ,,cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni
Împărăţia lui Dumnezeu” (v. 21). Aceia care umblă în Duhul
sunt cei ce aparţin lui Hristos şi ,,şi-au crucificat firea
pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (v. 24).
Pavel a scris sfinţilor din Efes
că ei au fost aduşi la viaţă după ce erau morţi
în greşelile şi păcatele lor (Efeseni 2:1). Ei trăiau
odată după mersul lumii acesteia ,,în poftele firii noastre
pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi
ale gândurilor…. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea
cea mare pentru care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile
noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har
sunteţi mântuiţi)” (v. 3-5). Prin harul Său, Dumnezeu ne-a
mântuit prin credinţă şi ne-a făcut ,,lucrarea Lui, şi am fost zidiţi
în Hristos Isus pentru faptele bune” (v. 10).
Pavel a scris creştinilor din Colose
că scopul lui Hristos a fost ca ,,să vă purtaţi într-un
chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice
lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în
cunoştinţa lui Dumnezeu” (Coloseni 1:10). Creştinii pot face
aceasta pentru că Tatăl ,,ne-a izbăvit de sub puterea
întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului
dragostei Lui” (v. 13). După ce a preamărit superioritatea lui
Hristos (v. 15-19), apostolul a subliniat lucrarea de răscumpărare a
lui Hristos. Sfinţii şi fraţii credincioşi din Colose
,,care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin
gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum … ca
să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi” (v.
21, 22). ,,Ei au fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur,
făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în
dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez,
şi înviaţi în El şi împreună cu El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu” (2:11,
12). El ne-a adus la viaţă şi a şters ,,zapisul cu
poruncile lui, care stătea înaintea noastră” (v. 14).
Sfinţilor din Tesalonic, Pavel a scris
că ei au învăţat de la el cum să se poarte şi să
fie plăcuţi lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 4:1). El le-a adus aminte
că le-a dat învăţăturile prin autoritatea Domnului Isus.
Mai departe le-a scris: ,,Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră:
să vă feriţi de curvie … Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la
necurăţie, ci la sfinţire” (v. 3, 7).
Pavel a scris lui Titus, care l-a ajutat
să înfiinţeze biserici în Creta şi în alte locuri, despre
efectele harului lui Dumnezeu asupra trăirii creştine.
Căci
harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost
arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea
şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum
cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita
noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu
şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca
să ne răscumpere din orice fărădelege, şi
să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui,
plin de râvnă şi de fapte bune. Tit 2:11-14
Harul
lui Dumnezeu ne învaţă cum să trăim o viaţă de
curăţie şi fapte bune şi ne dă puterea puntru aceasta.
Apoi Pavel vorbeşte despre felul în
care el şi ceilalţi creştini erau odată:
Căci
şi noi eram altă dată fără minte, neascultători,
rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de
plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici
să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat
bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de
oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în
neprihănire, ci pentru îndurarea naşterii din nou şi pentru
înoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din
belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca
odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne
facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice. Tit 3:
3-7
Versetele amintite subliniază faptul
că harul lui Dumnezeu care mântuieşte pe om nu îi îngăduie
să continue într-o viaţă de răzvrătire faţă
de voia lui Dumnezeu. Harul care mântuieşte produce o nouă inimă
în persoană aşa că ea doreşte
să facă voia lui Dumnezeu.
Pavel explică în Romani capitolul 7
că creştinul trebuie să trăiască o viaţă
fructuoasă pentru Dumnezeu, şi anume viaţa descrisă în
capitolul 6. Acest lucru este posibil deoarece creştinul nu mai este sub
legea mozaică. Pavel arată că Legea leagă o persoană
numai atâta vreme cât aceasta trăieşte, moartea însemnând sfârşitul
acestei puteri. Pentru a dovedi că acest lucru este adevărat, el cere
cititorului să se gândească la căsătorie arătând
că moartea rupe legământul căsătoriei.
,,Prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în
ce priveşte Legea” le spune Pavel creştinilor. El le vorbeşte
despre legea mozaică. Creştinii sunt în unitate cu Hristos şi
împărtăşesc din beneficiile morţii Lui în ceea ce
priveşte raportarea la Lege. Rezultatul este că noi suntem ,,ai
altuia, adică a Celui ce a înviat din morţi, şi aceasta, ca să
aducem roadă lui Dumnezeu” (v. 4). Aceasta înseamnă că cei
credincioşi au ,,fost izbăviţi de Lege, şi suntem
morţi faţă de Legea aceasta care ne ţinea robi, pentru ca
să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea
slovă” (v. 6). Setul de legi este înlăturat, noi slujim acum lui
Dumnezeu cu un duh nou.
Deoarece creştinii se împărtăşesc din
beneficiile morţii lui Hristos, ce fel de implicaţii are aceasta
faţă de Lege? Este Legea păcătoasă? Pavel
răspunde ,,Nicidecum!” (Romani 7:7). Legea nu este
păcătoasă. Ea ne face conştienţi de ceea ce este
păcatul. El explică: ,,păcatul nu l-aş fi cunoscut decât
prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta dacă Legea nu mi-ar
fi spus: ,,Să nu pofteşti!” (v. 7). Legea descoperă voia lui
Dumnezeu şi ne face conştienţi de păcat. Acest păcat
aduce moartea.
Vorbind din propria lui experienţă, Pavel
spune: ,,Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se
nască în mine prin porunca lui tot felul de pofte; căci
fără Lege, păcatul este mort. Odinioară, fiindcă eram
fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat,
şi eu am murit. Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea
viaţa, mi-a pricinuit moartea. Pentru că păcatul a luat prilejul
prin ea m-a amăgit, şi prin însăşi, porunca aceasta m-a
lovit cu moartea” (Romani 7:8-11). Păcatul este cel ce aduce moartea
,,aşa că Legea, negreşit este sfântă, şi porunca este
sfântă, dreaptă şi bună” (v. 12).
Această problemă este explicată mai
departe: ,,atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul
tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea
printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate din cale
afară de păcătos, prin faptul că se slujea de aceiaşi
poruncă” (Romani 7:13). Folosind propria experienţă dinainte de
a se întoarce la Hristos, Pavel a descris modul în care lucrează
păcatul şi Legea. El era ,,pământesc, vândut rob păcatului”
(v. 14). El nu-şi înţelegea propriile fapte. El a spus:
Căci nu ştiu
ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau,
mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu
mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în
mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine,
adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am
voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci
binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau
să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac,
nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte
în mine. Romani 7:15-20
Înainte de a se întoarce la Hristos, Pavel a fost un fariseu cu o adâncă dorinţă de a ţine Legea în mod desăvârşit, dar nu putea datorită firii lui pământeşti. Firea lui îl făcea să înfăptuiască exact lucrurile opuse celor pe care el dorea să le facă. Trăind sub Lege, el a avut dorinţa să facă binele şi să-şi găsească plăcerea în Legea lui Dumnezeu, dar ceva anume îl făcea să înfăptuiască contrariul (Romani 7:18-23). În disperarea lui el a strigat: ,,O nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (v. 24). El nu se putea izbăvi pe sine. Putea cineva? Da, era Cineva care putea şi Pavel era recunoscător. El a scris: ,,Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru!”, sugerând faptul că Hristos l-a izbăvit (v. 25). Isus a adus harul care l-a ajutat pe Pavel să poată împlini în cele din urmă voia lui Dumnezeu. Apoi Pavel concluzionează starea lui de sub vechiul legământ separat de Hristos: ,,Astfel dar, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului” (v. 25).
Rezultatul acestei eliberări este
subliniat în capitolul 8. Eliberarea noastră înseamnă aceasta: ,,Acum
dar nu mai este nici o osândire pentru cei ce sunt în Isus Hristos, care nu
trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după
îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în
Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii”
(v. 1-2). Cei ce sunt în Hristos nu umblă după fire datorită
vieţii pe care o au în Hristos. Ei au fost eliberaţi de sub ,,legea
păcatului”, adică, prin prezenţa lăuntrică a Duhului
Sfânt, ei au fost în stare să se separe de obiceiul de a
păcătui, lucru la care Legea nu-i putea ajuta. ,,Dumnezeu a osândit
păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina
păcatului, pe însuşi Fiul Său, într-o fire asemănătoare
cu a păcatului” (v. 3). Aceasta s-a înfăptuit ,,pentru ca porunca
Legii să fie împlinită în noi” (v. 4).
Pavel îi caracterizează pe
creştini ca cei ,,care trăim nu după îndemnurile firii
pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:4). Termenul fire pământească descrie
caracteristicile omului căzut în păcat, natura
păcătoasă moştenită de la Adam. Adam s-a
răzvrătit faţă de Dumnezeu şi a supus întreaga
rasă umană sub stăpânirea Satanei. Omul firesc sau carnal nu
poate face binele, chiar dacă încearcă. El este felul de om descris
în Romani 7. Cei ce sunt controlaţi de firea pământească
umblă după lucrurile firii pământeşti iar aceasta aduce
moartea (v. 5, 6). În contrast cu aceasta este caracteristica
creştină a umblării în Duhul. Creştinul trăieşte
după ,,îndemnurile Duhului”, trăirea după ,,lucrurile Duhului
este viaţă şi pace” (v. 6).
Motivul pentru care există un contrast atât de puternic între umblarea în fire şi umblarea după îndemnurile Duhului este că ,,umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte…umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7). Firea pământească se opune în mod activ lui Dumnezeu şi astfel nu poate să-i placă Lui. Dar creştinul este diferit deoarece el nu mai este pământesc ci duhovnicesc: ,,Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (v. 9). Aşa cum am menţionat mai sus, ,,umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace” (v. 6). Pavel concluzionează că noi ,,nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (v. 12, 13). Creştinul doreşte să facă voia lui Dumnezeu şi poate ca prin puterea Duhului Sfânt să înfrângă tendinţele naturale de a căuta să trăiască după propria lui voinţă.
Cei care trăiesc prin Duhul şi ,,sunt
călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”
(Romani 8:14). Copiii lui Dumnezeu nu mai cunosc duhul de robie ca să mai
aibă frică, ci cunosc ,,un duh de înfiere” şi, ca fii, ei
strigă către Dumnezeu: Ava! adică: Tată!” (v. 15). Ca şi copii ai lui Dumnezeu, noi suntem
,,şi moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună
moştenitori cu Hristos”, şi vom fi proslăviţi împreună
cu El (v. 17).
Epistola lui Iacov are de-a face şi ea
cu relaţia dintre credinţă şi fapte. Iacov ajunge la
concluzia ,,că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu
numai prin credinţă” (2:24). La suprafaţă, aceasta se
contrazice cu doctrina îndreptăţirii prin credinţă (Romani
3:28), dar nu este cazul aici. Cititorii epistolei lui Iacov aveau o
înţelegere diferită a credinţei faţă de cititorii lui
Pavel, Iacov încercând să le îndrepte înţelegerea eronată.
Şi apostolul Pavel a realizat că exista un pericol de a înţelege
greşit credinţa şi a încercat să rezolve aceasta în
capitolul 6 din Romani.
Iacov deschide discuţia despre
justificare punând câteva întrebări: ,,Fraţii mei, ce-i
foloseşte cuiva să spună că are credinţă,
dacă n-are fapte? Poate credinţa aceasta să-l mântuiască?”
(Iacov 2:14). Pentru a răspunde la această întrebare, Iacov pune
altă întrebare iar apoi trage o concluzie din răspunsul dat. Iacov
întreabă dacă un frate sau soră sunt goi şi lipsiţi de
hrană, iar cineve le spune: ,,Duceţi-vă în pace,
încălziţi-vă şi săturaţi-vă! Fără
să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?” (v. 15, 16).
Evident, nu-i va folosi la nimic.
Iacov realizează că unii vor
obiecta faţă de concluzia lui pretinzând că cele două,
credinţa şi faptele pot exista separat. El ştia că unii vor
zice: ,,Tu ai credinţa, şi eu am faptele” (Iacov 2:18). El i-a
provocat pe cei ce spuneau aceasta cu: ,,Arată-mi credinţa ta
fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din
faptele mele”. Credinţa se cunoaşte după faptele pe care le
produce. Adevărata credinţă există numai dacă produce
fapte bune. Credinţa şi faptele sunt inseparabile. Pe cei care încearcă să separe
credinţa de fapte, Iacov îi avertizează că credinţa lor nu
este validă. El le spune: ,,Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi
bine faci; dar şi dracii cred … şi se înfioară!” (Iacov 2:19).
Credinţa care stă numai în recunoaşterea adevărului nu este
adecvată. O astfel de credinţă arată lipsa regenerării
spirituale.
Iacov continuă arătând din Vechiul
Testament că separată de fapte, credinţa este stearpă. El
întreabă: ,,Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit
neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe
altar?” (Iacov 2:21). Amintiţi-vă că atunci când Dumnezeu l-a
încercat pe Avraam, i-a spus: ,,Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu,
pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-l
ardere de tot acolo” (Genesa 22:2). Atunci când Avraam a auzit această
chemare, el l-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt şi a acţionat în
consecinţă. Avraam şi-a luat fiul pe munte, a zidit un altar,
l-a legat pe Isaac, şi l-a pus pe altar. Avraam a făcut aceasta
pentru că el avea credinţă în Dumnezeu şi dorea să
facă voia Lui indiferent de cât l-ar costa. Prin ascultarea lui de a-l
jertfi pe Isaac, aşa cum a fost arătată de faptele lui,
credinţa lui Avraam a fost încercată şi demonstrată ca
fiind autentică. Avraam a fost considerat neprihănit prin mai mult
decât credinţa lui – ,,prin fapte,
credinţa a ajuns desăvârşită… Vedeţi dar că omul
este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin
credinţă” (Iacov 2:22, 24).
Pentru a ilustra în continuare relaţia
dintre credinţă şi fapte, Iacov aminteşte cititorilor lui
despre un alt eveniment din Vechiul Testament. ,,Tot aşa, curva Rahav: n-a
fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a
găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?” (Iacov
2:25; Iosua 2). Cu riscul vieţii ei, Rahav a ascuns pe cele două
iscoade care au pătruns în Ierihon şi i-a trimis înapoi în
siguranţă. Ca o curvă în ţara Canaan, Rahav a avut
puţine ocazii să-l cunoască pe Dumnezeu; dar ea s-a convins
că Dumnezeul lui Israel era Dumnezeul cel viu şi adevărat.
Atunci când s-a ivit ocazia ca să-şi exprime această
credinţă, ea a fost gata să dea totul – chiar şi viaţa
ei ca să-L slujească. Ea a fost mântuită ca urmare a faptelor
ei.
Ambele incidente ne aduc la concluzia
că cele două, credinţa şi faptele, sunt inseparabile.
,,După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi
credinţa fără fapte este moartă”. Credinţa trebuie
să se exprime pe sine prin fapte pentru a fi credinţă.
Fără fapte nu poate fi credinţă mântuitoare şi ca
urmare nici neprihănire. Acesta era mesajul pe care Iacov la dorit ca
cititorii săi să-l înţeleagă.
Acest accent pus de Iacov nu se află în conflict cu scrierile apostolului Pavel. Sensul pe care cei doi îl acordă faptelor este diferit, reflectând schimbarea contextului în care cei doi au scris. Pavel se confrunta cu iudeii creştini care perverteau Evanghelia susţinând că legea mozaică trebuia ţinută pentru ca cineva să fie mântuit, adică justificarea prin fapte. Iacov a scris ca să arate că credinţa creştină este însoţită de dorinţa de a face voia lui Dumnezeu dovedită prin fapte evlavioase. Pentru Iacov, faptele înseamnă ascultarea de voia lui Dumnezeu datorită credinţei în Dumnezeu. Aceasta este de acord cu învăţăturile lui Pavel din Romani capitolul 6 şi de pretutindeni.
Am văzut că Dumnezeu doreşte de la creştin să fie ascultător. Întrebarea care trebuie pusă este: Faţă de ce trebuie să fie creştinul ascultător? Cum ştie el ce vrea Dumnezeu de la el?
Întâi de toate răspunsul se
găseşte în răspunsul pe care Isus îl dă
învăţătorului Legii, care L-a întrebat:
,,Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?”
Isus i-a răspuns: ,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu
toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.
Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua asemenea
ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În
aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi proorocii” (Matei
22:36-40; Luca 10:27, 28; Marcu 12:30, 31; Deuteronom 6:5; 10:12, 13; Leviticul
19:18).
Dragostea faţă de Dumnezeu
îşi găseşte expresia în păzirea poruncilor lui Dumnezeu
aduse de către Fiul Său. Isus a spus ucenicilor Săi: ,,Dacă
mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15).
Apostolul Ioan a scris: ,,Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu
prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. Căci
dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile
Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:2, 3). Dragostea este porunca principală pe
care creştinii trebuie să o păzească, dar nu este singura.
Creştinii trebuie să păzească toate poruncile date de
Isus Hristos şi apostolii Lui pentru perioada bisericii.
În cea mai mare parte a lor, poruncile lui
Dumnezeu sunt expresii ale dragostei. Apostolii au recunoscut că a iubi
însemna împlinirea Legii.
Să nu
datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe
alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. De
fapt: ,,Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o
mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti”, şi orice
altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: ,,Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dragostea nu poate
face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii. Romani 13:8-10;
vezi Galateni 5:14; Coloseni 3:14; Iacov 2:8
În al doilea rând, trebuie realizat faptul
că legea şi poruncile lui Dumnezeu nu îşi au originea în inima
omului, adică, nimeni nu decide ca fiind corect ceea ce crede el că
este corect ca apoi să aplice în practică. Deosebirea dintre bine
şi rău îşi are autoritatea într-o sursă exterioară,
Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Prin Cuvântul scris, creştinii primesc cunoştinţă
şi putere pentru a trăi o viaţă de ucenicie.
Biblia descoperă voia lui Dumnezeu
deoarece este inspirată de El. Apostolul Pavel subliniază acest
adevăr atunci când a scris: ,,Toată Scriptura este însuflată de
Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să
îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui
Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru
orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16, 17). Scriptura este sursa
învăţăturii şi trebuie folosită pentru mustrare,
îndreptare şi învăţătură în neprihănire[1].
Creştinul ar trebui să dorească să urmeze în mod literal
învăţăturile Cuvântului[2],
cum ar fi iubirea duşmanilor (Matei 5:38-45), să nu poarte podoabe de
aur şi femeile să poarte îmbrăcăminte modestă care
să nu fie scumpă (1 Timotei 2:9; 1 Petru 3:3).
Învăţăturile Scripturii nu trebuie ignorate; ele sunt date spre
folosul nostru şi ca să fie ascultate.
Un alt lucru de amintit este că sunt
două împărăţii: Împărăţia lui Dumnezeu
şi împărăţia lumii (a Satanei). Mesajul
Împărăţiei lui Dumnezeu a fost central în propovăduirea şi
învăţăturile lui Isus. ,,S-a împlinit vremea şi
Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă,
şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15). Cei ce fac parte din
această Împărăţie posedă valori noi, printre care cele
din Predica de pe Munte (Matei 5-7) sunt doar un exemplu. Aceste standarde sunt
diferite în mod marcant faţă de cele din împărăţia
lumii. Împărăţia acestei lumi este compusă din copiii lui
Satan (Matei 13:38; Ioan 8:44) şi este condusă de Satan (Efeseni
2:2). Creştinul este chemat să iasă ,,din lume” (Ioan 17:6)
şi să nu fie parte din aceasta (15:19; 17:14, 16).
Conceptul de bază al celor două
împărăţii este exprimat şi în epistole. Pavel introduce a
treia secţiune din cartea Romani (capitolele 12-16) dând instrucţiuni
practice referitoare la viaţa creştină. El a scris: ,,Să nu
vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă
prefaceţi prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi
bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi
desăvârşită” (Romani 12:2). Creştinul nu trebuie să
primească modul de purtare sau sistemul de valori din lume. Deoarece
mintea lui a fost transformată, fiind înnoit, el nu mai percepe lucrurile
aşa cum o face lumea. Mintea lui înnoită va părea ca fiind
lipsită de consecvenţă faţă de El dacă va privi
la lume pentru călăuzire. Numai prin întoarcerea de la lume şi
fiind transformat de o minte înnoită va putea el să dovedească
care este voia lui Dumnezeu.
Într-un mod similar, apostolul Petru a spus:
,,Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi
în poftele, pe care le aveaţi altădată, când eraţi în
neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt,
fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: ,,Fiţi
sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (1 Petru 1:14-16). ,,Nu vă
potriviţi” exprimă în mod negativ ideea de sfinţenie. Scopul
creştinului este să fie sfânt deoarece Dumnezeu este sfânt.
Apostolul Ioan a scris: ,,Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac” (1 Ioan 2: 15-17). Iarăşi, lumea şi Dumnezeu sunt prezentate în contrast. Creştinul trebuie să-şi întoarcă spatele la poftele şi lăudăroşia vieţii, deoarece acestea nu sunt de la Dumnezeu. Mai degrabă, el trebuie să se întoarcă la Dumnezeu, iubindu-L şi făcând voia Lui. Această întoarcere este importantă deoarece poartă cu sine promisiunea că cei ce fac voia lui Dumnezeu vor rămâne în veci. Creştinii se confruntă deseori cu situaţii în care nu se vorbeşte în mod specific despre un anumit subiect. Aceasta nu înseamn